scris de anca giura în dragoste, Franţa, vin
Se spune că mondialul consum de vin este contracarat de apetenţa pentru nevinovata apă plată. Iar aceasta din pricina dietelor ce ni le impunem în sensul dobândirii unor standarde de zvelteţe şi pe deasupra din cauza şofatului incompatibil cu consumul rezonabil de vin.
Dar vinul ne alege pe noi, zice o vorbă moldovenească străveche. Iar într-o lume foarte aglomerată de indivizi, idealuri, informaţii şi senzaţii, avem tendinţa să căutăm sofisticări de orice fel pentru a ne redefini, probabil. Numai că, deja, cultura franceză lucrează la sofisticare încă de câteva secole înaintea noastră şi poate că tocmai de aceea avem tendinţa să o absolutizăm. Şi o putem face cu încredere.
Născut într-o familie de podgoreni care îşi produceau propriul Beaujolais cu ajutorul unui oenolog, celebrul om de litere francez Bernard Pivot are dexteritatea şi calificarea de a se pronunţa asupra vinurilor franţuzeşti. Trăind o viaţă printre intelectuali de rasă şi luând prânzul cu acordul unor mari somelieri, lecturând cărţi sofisticate sau pur şi simplu excelente, Bernard Pivot întocmeşte un dicţionar convivial (şi alfabetic..., iertat să îmi fie pleonasmul!) despre arome, legende, istorii, soiuri, personalităţi, turism, cărţi, tradiţii, iubiri, picanterii, joie de vivre. O carte ce se poate citi şi pe sărite, care conferă optimism, bun-gust şi care pur şi simplu vă va trimite subtil la alte lecturi de mare calitate pe care poate, unele, nu le-aţi comis la timpul potrivit.
scris de anca giura în dragoste, Fitzgerald, frumuseţe
(Si dacă bărbatii superiori ar suferi profund când nu îşi înţeleg femeile iubite?)
Nu sunt specialistă în literatură americană, deşi am strălucit un semestru de masterat studiindu-l pe William Faulkner, spre bucuria profesorului Ion Vlad. Din varii motive nici măcar nu m-am întâlnit la aşa-zisul ,,timp potrivit'' cu F. Scott Fitzgerald. Toate acestea ca să îl descopăr, precum o domnişoară bătrână a lecturilor specializate -dacă îmi permiteti autoironia-, la o vârstă la care certamente pot înţelege teribilul rafinament al unui autor unic.
Altfel, întotdeauna m-am temut de (bănuita)amprentă prea locală, fie: prea americană! a scriitorilor de dincolo de Atlantic. Şi mă puteti bănui de conservatorism. Dar greşeam enorm în privinţa lui Fitzgerald, câtă vreme ,,Cei frumoşi şi blestemaţi'' reprezintă un studiu intrinsec al amorului pasional dintre doi intelectuali, studiu valabil în orice timp, în orice loc.
Fitzgerald detine arta impecabilă de a nu transforma un roman de dragoste în ceva caduc, sentimental. Tema eternului feminin etern neinteles este studiată în amănunţime, reliefând perplexitatea elementului masculin în faţa capriciilor, inflexibilităţii, măreţelor dorinţe ale unei femei frumoase.
La cei 22 de ani ai săi când se mărită intempestiv, Gloria Gilbert este o ...glorie, numele nu pare deloc întâmplător, a New York-ului anului 1914. În Europa izbucnea Marele Război, dar la New York viaţa trepida, plină de plăceri şi de confort. De sesizat superbele descrieri ale apartamentlui newyorkez al lui Anthony, protagonistul scrierii; un rentier norocos ce va mosteni averea bunicului, un playboy excentric şi amator de cărţi care se îndrăgosteşte fatal, propulsat din calmul ordonat al apartamentului său într-un mariaj modern. Mult prea modern, căci Gloria are mai mult decât necruţarea unei Gibson girl.
Individualismul, intelectualismul, cultul originalităţii, dorinţa de confort şi de libertate sunt demonii ce bântuie puritatea ideii de ,,mariaj din dragoste''. Roman cu rădăcini extrem de complexe şi de adânci, ,,Cei frumoşi şi blestemaţi'' face referire la originile averilor americane, la stâlpii discutabili ai unei societăti nepermis de prospere.
Şi peste toate, blestemul de a fi o femeie frumoasă. De a iubi o femeie frumoasă. Blestemul calofiliei în artă, de ce nu! ,,Ochii ei erau ca nişte valuri strălucitoare pe lacul alb al feţei, părul ei arunca asupra frunţii o umbră rece, tăioasă. Nu era nici un semn de dragoste acolo. Frumuseţea ei era la fel de rece ca briza umedă, ca buzele ei umede şi moi.''(p. 105)
scris de anca giura
Născută fiind într-un târg transilvănean declarat încă de la 1863 oraş, am fost influenţată de spiritul burghez şi multicultural al locului. Văd în acest aspect un avantaj. Chiar dacă de felul meu sunt un temperament în câteva abordări ,,je m'en fiche''-ist, totuşi, nu am fost lipsită de nişte chestionari de tipul: îmi oferă sau nu o comunitate mică posibilitatea unei mai ample dezvoltări personale? Iar dacă ar fi să fiu sinceră cu mine însămi ar trebui să recunosc că mizerabilii şi neocomuniştii ani nouăzeci au fost ruşinoşi pentru noi toti, defulatorii, lipsiţi de opţiuni. Apoi, vrând-nevrând, apariţia internetului şi expansiunea sa mi-a domolit multe din pasagerele nelinişti. Delimitarea dură între ,,marele oraş'' şi micile comunităţi s-a estompat văzând cu ochii prin ameţitoarea viteză a informaţiei şi a trendurilor de idei întreţinute de fluxul internautic. Nu voi cădea în idealizări şi amăgiri de sine patetice care m-ar determina să confund o comunitate urbană de un milion de locuitori cu una de o sută de mii. Dar ne poziţionăm în miezul unei schimbări de paradigmă socială şi culturală. Nu pot să nu mă gândesc că Picasso nu ar mai avea nevoie de boema pariziană spre a se promova, nicidecum; i-ar fi de ajuns un cont pe o reţea de socializare. Si, ah, nici Ema Bovary n-ar mai bea azi arsenic. S-ar consola cu o iubire virtuală. Sau ar bea?
scris de anca giura în închisori comuniste, Maramureş, Transilvania, turism
Totul
a pornit de la o informaţie aproape
uitată (şi reiterată printr-un comentariu pe Facebook). Vara trecută, o mai
mult decât interesantă doamnă din Baia Mare ne-a lansat invitaţia de a petrece
sărbătorile de iarnă în Maramureş. Dar din motive independente de dorinţa
noastră, propunerea a rămas neonorată.
Însă
la începutul acestei luni, când Romana Furtună a postat o fotografie superbă cu un lac
de munte maramureşean în care se putea înota, am avut reacţia spontană de a porni spre Nordul ţării.
Căci nu de putine ori, construim liste
de priorităti atât de absurde încât ratăm esenţialul. Imaginati-vă că nu
fusesem niciodată în Maramureş!
Cunosc
pericolul generalizarilor şi de aceea mă străduiesc pentru o definiţie cât mai
a mea în ce priveşte această regiune care ne-a întâmpinat cu un verde exuberant prin care şerpuiau şosele
netede, modernizate, albastre. Legenda poluării Băii Mari a fost pulverizată de
cochetăria Centrului Vechi plin de terase vesele şi de curăţenia parcurilor şi a străzilor prietenoase.
Pădurile şi poienile jalonate de
simpatice căpiţe de fân se perindau pe traseul Şuior, Gutâi, Săpânţa, Bârsana,
Cavnic stârnindu-ne regrete zgomotoase că nu puteam explora natura la pas. Bucuria de a descoperi case tradiţionale
de lemn şi nunţi înflorite de roşul şi de albul din costumul moroşenesc al tinerelor fete ne-au fost temperate de atipicul cimitirului de la Săpânţa unde
povestea omului este cuprinsă într-o
cuvântare naivă, viu colorată şi, vai, atât de esenţializată în simplitatea sa
ţărănească.
Privit
cu ochi de călător, Maramureşul oferă peisaje variate, surprinzătoare şi
curate, aer bun, un cer albastru aparte, culori vii, pensiuni excelent
modernizate, excursii minunate fară
excesele cohortelor de turişti, discreţie, surprize ale simţurilor, blândeţea construcţiilor
de lemn neverosimil de sofisticate prin migală, căderi de apă naturale ca de la începutul lumii, piscine sofisticate, plăcinte codreneşti, dar şi cocktailuri rafinate. Am găsit aici tradiţiile rurale
păstrate cu mândrie şi gustul pentru un nou de excelentă calitate în oraşul Baia Mare.
Dar dincolo de binecuvântările geografice şi climatice, Maramureşul înseamnă alt
fel de oameni. Omenia lor, bucuria de a împărţi cu tine pâinea, păstrăvul,
brânza, slănina, ciupercile şi zmeura…de a te găzdui în casă cu maximă prevenire asupra celor mai delicate dorinţe ale tale de om
călător, toate acestea devin de poveste. Marmureşenii au o bucurie de a trăi aparte, specifică celor de la
munte, dar la care ei pun ceva în plus. Spiritul lor viu, pasional, direct
este dominat de răbdarea şi de migala cu care şi-au făurit existenţele aflate
sub semnul cald, dar perisabil, al lemnului. Marmureşenii sunt hâtri la adresa
morţii la Săpânţa şi pioşi la Sighet, la Memorial. Frumuseţea caselor lor de lemn
vorbeşte despre rezistenţa lor în faţa dificultaţilor, despre capacitatea
reconstruirii de sine. Îşi dau seama instantaneu ca nu eşti de-al lor şi te tratează ca pe un oaspete de seamă,
întrebându-te cu drag despre meleagurile tale şi cu o sinceritate autentică
îţi strâng mâna cu un ,,musai să mai veniţi pe la noi’’. Acel ,,pe la noi’’
valorează enorm în percepţia mea care le-am descoperit acestor oameni dârzenia,
modestia, generozitatea şi pasiunea de a trăi şi de a iubi în locurile lor milenare. Mai
mult decât altora pare-se, maramureşenilor -nu de puţine ori călători prin lume
pentru o bucată mai bună de pâine- le va fi fiind un mai mare dor de acel indefinibil de
frumos ,,pe la noi’’.
scris de anca giura în de profundis, Maramureş, memorial
Nu mi-au trebuit 3000 de zile precum Lenei Constante să petrec (în calitate de vizitatoare!!!) în închisoarea de la Sighet. Mi-au fost suficiente trei ore ca să mă pătrund de sentimentul ruşinii profunde. M-am întrebat o dată în plus cum i-am putut face noi ca naţiune aşa ceva elitei intelectuale care a fabricat România modernă prin complet sacrificiu de sine.
Foarte bine organizat, vădind o muncă de documentare exemplară, Memorialul de la Sighet este o experienţă mai mult decât profundă. Acest loc al durerii supreme lasă urme de neşters în sufletul vizitatorului. Am surprins în ochii celor care îl vizitau ca si noi aceeaşi covârşitoare emoţie. Am simţit că suntem solidari în regrete imposibil de formulat. La Memorial vizita se face în tăcere, ...nimeni nu îţi interzice cuvintele, dar te invadează rusinea de a le rosti. Ce ai putea grăi în celula în care s-a stins Iuliu Maniu? Bătăile inimii se accelerează şi te rogi la Dumnezeu să nu mai fie îngăduit comunismul vreodată!
În subconştient, experienţa te va urmări multă vreme. Conştientul se va opune şi te va amăgi că poate totuşi acel loc al ororii a fost regizat. Raţionalul respinge igienic acceptarea supremelor orori. Şi te întrebi: dar dacă mi s-ar fi întâmplat mie? Iti recunoşti micimea caracterului şi te gândeşti că dacă ar fi să învie din moarte acei eroi ai rezistenţei anticomuniste le-ai săruta cu evlavie picioarele. (In foto, melonul lui Iuliu Maniu confiscat când a fost arestat. Si presse-papierul său celebru reprezentat de o veritabilă potcoavă de cal, transilvăneană. Chapeau bas, domnule prim- ministru!)
scris de anca giura
(Haideţi să vă povestesc astăzi despre o carte agreabilă pentru mine,
neconfortabilă pentru câţiva.)
În fond este ,,very Bogdan Suceavă’s style’’ acela de a-şi intitula volumul
,,Scrisori de la Polul Est’’. În urma impresiilor puternice lăsate de cărţile pe care i le-am citit, pot jura că Bogdan Suceavă are un raport de mare profunzime cu actul scriitoricesc, act de la care se revendică implicit termenul ,,scrisoare'', dezvoltând mai de curând un sens vintage de bun gust. Astfel că titlul ales nu putea fi decât acesta şi nu altul, denotând un autor excelent cunoscător al unei esenţiale tradiţii literare. Pe de altă parte, opiniile intelectuale conţinute de acest volum propun o temă comună şi foarte ,,estică'', vezi substantivul compus (imaginar) care sugerează că
lumea intelectuală românească se va fi răsturnat într-un fel sau altul. Însă, parcurgând eseurile lui Bogdan Suceavă colecţionate aici vom sesiza un mesaj de bun-simţ care recheamă o bună parte a intelectualilor români la bune practici şi la atitudinile fireşti pierdute.
La urma urmei, în presa culturală orice articol ar putea fi definit ca o scrisoare cu bune intenţii către mai
mulţi adresanţi simultan. Şi pentru că Bogdan Suceavă este genul de autor care pune mult suflet în articolele sale din Observator Cultural, şi
nu doar de acolo, ele meritau cu prisosinţă a fi adunate în volumul apărut la Editura
Agol de curând.
Mergând mai în profunzime, ideea de
scrisoare ne induce deopotrivă frumoasa reminiscenţă a unei relaţii foarte
personale între autor şi receptor, deghizaţi la rigoare în expeditor şi adresant.
Chiar dacă Bogdan are, cel puţin prin formaţia sa de veritabil matematician,
capacitatea şi luciditatea de a-şi domina afectele, articolele lui din volumul
,,Scrisori de la Polul Est’’ provin dintr-o nelinişte intelectuală. Nelinişte de
care s-ar cuveni să ne contaminam şi noi câtă vreme se întâmplă lucruri îngrijorătoare cu scriitorimea română.
Dar, iarăşi mă repliez şi zic: poate că tocmai asta este stipulată în
incerta fişă a postului de intelectual, anume să te nelinşteşti de soarta
elitelor, a celor care ,,instituie’’ universităţi şi academii, de cei care dau
premii celor ,,merituoşi’’, de cei care imprimă trendul în lumea cărţilor. Iată motivele pentru care temele
volumului sunt: respectul intelectual pe care creatorii şi-l datorează unii
altora, moralitatea discutabilă a unor cariere de academicieni, profesori universitari şi
editori, rigiditatea de rău augur a USR, relaţia dintre intelectuali şi exil,
recunoaşterea mult mai mare pe care
autorii de talent o au în Europa decât la ei acasă, imixtiunea politicului în
acordarea premiilor literare româneşti, lipsa de viziune din învăţământul nostru
etc. Nepăsarea multora faţă de destinul cultural românesc, în fond.
Pasiunea irepresibilă a lui Bogdan Suceavă pentru idei este evidentă o dată în plus
în articolul redând cronica sa la volumul ,,Viaţa unui om singur’’ de Adrian
Marino (O istorie a iraţionalităţii umane). Chiar dacă nu are consecvent
acelaşi sistem de valori cu Adrian Marino, Bogdan este un intelectual capabil
să ierte cu mărinimie multe celor în stare de o argumentaţie şi de o erudiţie
infailibile. Iar Adrian Marino le deţinea.
Cumva asemănător cu Marino, Bogdan Suceavă a experimentat el însuşi un necuvenit oprobriu cu
nişte ani în urmă, iar printr-o înţeleaptă rezilienţă l-a depăşit. Ca urmare,
el este mai în măsură decât alţii să emită opinii despre excludere şi
izolare. (Însă, toate trec căci ,,La capătul deşertului te poţi regăsi cu o tărie pe care naivitatea
de dinaintea şocului nu o conţinea’’. p. 61) El a simţit ameninţarea însingurării
intelectuale, dar a depăşit-o şi asta se vede în faptul că se
preocupă onest de soarta învăţământului universitar românesc, poartă noroc
literaturii noastre invitat la marile târguri de carte internaţionale, la
ambsade şi la consulate, e tradus şi premiat. Pentru că Bogdan Suceavă scrie cu infailibil talent şi nu se
teme să demisioneze înaintea multor altora din USR. Pentru că Bogdan Suceavă atrage
atenţia că la Academie lucrurile sunt departe de a fi curate şi morale. Pentru că Bogdan Suceavă are candoarea să îi
pese, punându-şi probleme spre a le oferi soluţii. Şi iată cum soluţia
matematică a ipotezei noastre iniţiale se revelează:
un intelectual are obligaţia de a cugeta la şi de a schimba ţara lui în bine. Şi
pentru acestea toate cel puţin, doresc tuturor sa citească fie şi numai pilduitorul
articol intitulat ,,Studii în vremuri de criză’’ din volumul de mai sus. Deopotrivă profesor universitar în California, Bogdan Suceavă are toată probitatea, onorabilitatea şi credibilitatea de a ne expedia un alt fel de ,,scrisori persane'' generate de ceea ce eu aş numi o profundă iubire pentru cultura sa naţională în care includem si tandreţea faţă de scumpul său Bucureşti.
scris de anca giura în Banat, Daniel Vighi, vilayet
În 1521, cădea în mâna turcilor tocmai Cetatea Belgradului. În 1526, Regatul Ungar îngenunchea la Mohacs, fapt marcând o traumă naţională perenă. În 1529, Sultanul Suleyman Kanuni decidea că Europa trebuie să îi ştie de frică şi asedia Viena, dar, surpriză, oraşul rezistă printr-o ingenioasă strategie militară. Erau vremuri grele, de bejenie în Rumelia şi în Câmpia Panonică.
În jurul lui 1540, turcii decopereau Câmpia Banatului şi după un asediu de douăzeci si cinci de zile îngenunchează Timişoara. Ulterior, cronicarul Bartinli Ibrahim Hamdi scria despre revelaţia acestor noi pământuri unde vreme de un secol si jumătate turcii se vor instituţionaliza: ,,întinderi de apă împodobite cu flori roşii şi verzi, precum şi specii nenumărate şi felurite de păsări din locurile de vânătoare.'' La acestea se adăuga prosperitatea unui pamânt fertil care oferea cereale, legume şi păşuni optime pentru cirezi şi turme. Din aceste motive, populatia locală nu suferea de sărăcie nicidecum, subliniază cronicarul.
Am redat în cele de mai sus doar unul dintre multiplele aspecte inedite scoase la lumină -dintr-o cvasinecunoscută istoriografie bănăţeană- de către volumul excepţional al doamnei Cristina Feneşan. El încununează munca de o viaţă a dumneaei, ca să îl citez pe Daniel Vighi care ne mărturisea că autoarea a învăţat cel puţin limba turcă şi persană spre a accede la o necesară documentare asupra cronicilor rarisime. Altminteri, istoria Banatului rămâne o istorie grea, complexă, plină de provocări adăuga Viorel Marineasa istorisindu-ne poveştile picareşti ale unul turc capturat de ghiauri, Osman Aga. Iar următoarea ambiţie a editurii Ariergarda va fi tocmai traducerea din limba turcă medievală (osmanlâie) a jurnalului inedit al acestui personaj.
Încântată de prietenia intelectuală ce ne leagă, mărturisesc ca de fiecare dată că este o bucurie a spiritului să îi asculţi în direct expunându-şi fina erudiţie şi multipla competenţă filologică pe Daniel Vighi şi pe Viorel Marineasa. Nu e prima oară când publicul savurează cu asupra de măsură expunerile lor fermecătoare şi absolut spectaculoase axate pe ,,la petite histoire'', pe istoria secundară, pe istoria greu recuperabilă, pe istoria măruntă şi neoficială, cea a outsiderilor şi a perdanţilor. Publicul arădean avea nevoie să afle de la sursă despre această lucrare-eveniment în care extrem de multe toponime arădene (Arad, Radna, Lipova, Ineu, Buteni şamd.) sunt prezentate în completarea a ceea ce mai mult sau mai puţin cunoaştem din trecutul nostru bănăţean melanjat, metis, multicultural. Aptă de a fi citită de către doctori ori academicieni din perspectivă pur ştiintifică, şi deopotrivă de către profani din perspectivă epică, beletristică, lucrarea ridică standardele istoriei bănăţene, definitiv.







