Împărtăşind ceva din decadenţa unor opere celebre precum Moarte la Veneţia de Thomas Mann sau Craii de Curtea Veche de Mateiu Caragiale, Băiatul prinţului este o carte pe o temă bine tolerată editorial: homosexualitatea. Şi chiar dacă m-am întâlnit accidental cu acest volum, am descoperit că disperarea şi febrilitatea pe care o emană au fost de natură să mă facă curioasă. Cum fericirea înţeleasă istoric şi antropologic ca armonizare între feminin şi masculin rămâne cea mai mare provocare a individului de la adolescenţă la etapa vlăguirii funcţiilor sexuale, cum ar putea fi atinsă fericirea în formula masculin+masculin m-am întrebat, o dată în plus? Și am descoperit că fericirea rămâne o experienţă fulgurantă, o cometă ce traversează intempestiv cerul singurătăţilor noastre, motiv pentru care cu cât devenim mai fragili, cu atât abordăm împlinirea de sine, hulpavi, ca pe o pradă. Ne lăsăm supuşi de cei care ne domină doar pentru iluzia de a ne simţi iubiţi.

,,Chiar şi în momentele întunecate când se spune că ne trăim noaptea sufletului, mă gândeam, eu aveam o viaţă fermecătoare. Împărţeam un apartament cu iubitul meu. Eram deja un critic stimat şi totuşi nu puteam scăpa de accesele de disperare care mă apucau uneori. Era moştenirea lăsată de mama?’’(p.143)

Cu un titlu cel puţin neinspirant, anticalofil şi repezit la nivelul formei, vădind trecutul de actor și de scenarist al autorului, romanul se adaptează stilistic trăirilor  brutale ale celor două personaje, Răzvan şi Dinu, doi români eşuaţi la Paris.

Autorul englez  alege personaje fictive româneşti  provocat se pare de un ,,pariu’’ cu Marius Chivu, cel care i-a mărturisit că în România comunistă homosexualitatea era considerată o ficţiune în sine.

Iubirea lui Dinu Grigorescu, un rentier tânăr şi bogat, se consumă într-un Paris de început de secol XX, decadent, aproape clişeic. Mi-am amintit de febrilitatea neagră a relaţiei dintre Rimbaud şi Verlaine ca şi de misterul crailor de la Curtea Veche. Altminteri, des invocatul Proust nu pare să fi fost temeinic asimilat de Paul Bailey, deoarece acesta din urmă alege formula artistică minimalistă, lipsită de podoabe semantice, epică şi abruptă prin excelenţă.

Inocenţa  coruptă de depravare, un  dublu şi nerezolvat complex al lui Oedip, precum şi întregul angrenaj de trăiri homosexuale sunt asezonate de motivul vinului şi al singurătăţilor ce se topesc una în cealaltă.

Scris cu intempestivitatea tăinuită a unui cardiac ce îşi cunoaşte limita existenţei, autorul părând să fi suportat în răstimpul scrierii romanului o internare la o clinică de cardiologie, acest exerciţiu epic capătă simplificarea unui scenariu, a unei schiţe de roman. O obsesivă iubire faţă de o mamă moartă şi senzaţia de abandonare pe care o au dinspre partea unor taţi prea dominanţi ori absenţi îi împinge pe aceşti ,,fii fără tată’’ să se abandoneze unul altuia spre satisfacerea unei irepresibile nevoi de apartenenţă, de iubire devotată. Instinctualitatea şi ruşinea, autoblamarea şi acceptarea îmbătrânirii nu aveau cum să lipsească din aluatul unui text uşor schematic, uşor egotic, uşor pervers, ușor strident.

Am fost întrebată cu prilejul FITCA 2014 ce este un spectacol bun şi am răspuns în caietul de festival că:

,,Într-un univers în care toate se risipesc ca un fum, dorinţa nemuririi n-ar fi cuviincioasă spunea odinioară scriitoarea mea favorită. Acest principiu existenţial s-ar potrivi de minune celei mai volatile dintre arte, teatrului. Destinat interacţiunii vii cu publicul, punerii în act, teatrul însoţeşte ca o oglindă trecerea noastră prin timp şi prin timpuri.

Ca să scriu acest cuvânt de mulţumire pentru teatrul de înaltă valoare, a trebuit să rememorez toate spectacolele bune pe care le-am văzut. A necesitat să am curajul de-a face faţă unor senzaţii estetice puternice şi astfel mi-am amintit că…

 …Un spectacol bun în plină epocă barocă, pe când teatrul se deschidea ca o floare multicoloră spre spectatori, trebuia să fie dens de decoruri aurite, împodobit de voci îngereşti. În secolul al XIX-lea, teatrul bun semnifica teatrul extatic al marilor pasiuni romantice devoratoare. La început de secol XX, un spectacol bun era un spectacol revoltat, anticalofil. La debutul secolului XXI un spectacol bun aduce simplitate, intensitate interioară, naturaleţe şi directeţe. Tocmai valorile care s-au risipit în apriga dezvoltare a societăţii de consum.

…Un spectacol bun înseamnă o emoţie intensă, numai a ta, pe care o vei păstra ani de-a rândul sau o viaţă întreagă precum amintirea unei iubiri secrete. Un spectacol bun conferă privilegiul de a te recunoaşte în replicile personajelor întruchipate de nişte oameni atât de vii, actorii, purtând pe scândură toate păcatele lumii noastre isterice, aglomerate şi autiste. Un spectacol bun conţine un timp de mare calitate pe care ţi-l acorzi ţie însuţi. Un spectacol bun este una furtiva lagrima pe care nu-ţi vei permite să o laşi să cadă la primul semafor care îţi aminteşte că spectacolul, vai, s-a încheiat!... aşa cum toate cele mai bune lucruri se consumă mult prea curând. Un spectacol bun este o plusvaloare care ne îmbogăţeşte sufleteşte pe termen nedefinit, o veioză chic luminând, şi mântuind un pic, partea obscură din adâncul nostru.''

                                                                                                 https://www.youtube.com/watch?v=7qF4jG_ohPk

Suntem ceea ce mâncăm. Şi suntem mai cu seamă poveştile care ne însoţesc bucatele din copilărie oferite cu blândeţe de către bunici. Pentru că la noi în familie cămara cu dulcețuri se numea speiss, duminica se mânca cremșnit, la vreme de post mâncare de cartofi grenadirmarş, iarna cârnăciori asortați cu compot de prune, iar tata, mare iubitor de motoare germane, spunea întotdeauna că lucrurile trebuie făcute ori zeiss ori deloc, nu aveam cum să nu militez pentru candidatul Klaus Iohannis ajuns, ca într-un vis, preşedintele ales. În onoarea sa şi de dragul unor prieteni minunaţi cu care m-am cocoţat pe baricade internautice care mai de care, am copt un chec după o reţetă care deţine cu siguranţă o vechime de vreun secol în familia noastră. Făcut din ingrediente simple şi aburind o subtilă aromă de prună a fost pregătit odinioară de străbunica în izolatul ei cătun de munte unde n-au ajuns la vreme nici nemţii, dar nici sovieticii. Şi cum nici ea nu a ajuns să mă întâlnească pe mine, strănepoata ei, mireasma amintirii s-a răspândit precum aroma checului care ne-a însoţit generaţie după generaţie asemenea valorilor familiale specifice spaţiului multicultural al Transilvaniei. (*în imagine locul secret de unde provine rețeta)

Când femeia şi-a dat seama că el era foarte îndrăgostit de ea, iar asta după mulţi ani de camaraderie, el i-a explicat: ,,Nu puteam să-ţi mărturisesc fiindcă te iubea Camil (Petrescu), tot Bucureştiul o ştie.'' Iar Camil era prietenul lui cel mai bun. Despre tristeţile nemărginite ale femeilor preafrumoase (iar Cella Serghi era o senzaţie! Ilarie Voronca mai să se autosuprime pentru ea). Despre iubire, pasiune şi prietenie cu scriitorii interbelici Cella Serghi, Camil Petrescu, Mihail Sebastian. O carte boemă despre marii boemi de altădată. (Citez: ,,Nu voi fi niciodată destul de bogat ca să trimit liliac, iarna, unei femei.''Mihail Sebastian, p.218)

Într-o ţară cu un trecut pervers şi traumatic, precum al nostru românesc, trebuie să abordăm cu precauţie ,,instituţia comentatorului anonim negativ&agresiv’’. Cei care practicăm bloggingul ori jurnalismul cunoaştem mai temeinic decât alţii cât de neplăcut este să ajungi abordat de asemenea subspecii. Se întâmplă, printr-o comparaţie, ca şi cum ai deţine un local în care investeşti energie şi pasiune, pentru ca într-o zi să pătrundă acolo un necunoscut cu mască ţipând că nu-i plac culoarea pereţilor, cămaşa fetei de la bar, furculiţele şi să trântească cu o farfurie plină ochi în geam. Iar după o lună-două să reapară, nimeni neştiind când se va încheia ciclul. Alteori, va sosi cu nonşalanţa unui vechi prieten, deşi tu nu-l cunoşti şi nici nu ţi-l doreşti prin preajmă... Dar animalul este excitat de taman respingerea ta şi te va mângâia cu o atingere rece şi lipicioasă pe obraz, îţi va şopti ca un ,,frate'', ,,ca o soră'' pe numele mic (Anca, Ancuţa) şi-n faţa dezgustului şi a siderării tale (că un dezaxat, o dezaxată ţi se strecoară viperin în viaţa, fie ea şi virtuală) îţi va răspunde cu un scuipat.

Asta pentru că din specia comentatorului anonim sau intitulat cuviincios Ion Popescu, Maria etc. se recrutează implicit obsedaţii. Ei, în mintea lor bolnavă, consideră că au o …misiune. În alte epoci, strămoşii lor au otrăvit, au vârât cuţitul şi au fugit de la locul faptei, au dat pe mâna Inchiziţiei, a KGB-ului, i-au mânjit pe cei care focalizează simpatii populare, mai mici, mai mari. Lor nu le pasă că totuşi într-o zi vor sfârşi linşaţi, pentru că ei iubesc durerea, s-au născut din durere (nu e vina lor, admit!). Ei nu o vor ierta niciodată pe mămica sau pe tăticul care le-a făcut probabil ceva de nerostit.

Comentatorul anonim agresiv poartă negreşit mască, el nu se place când se priveşte în oglindă. Mai că n-ar fi chiar aşa de grav dacă numai una singură i s-ar lipi de faţă. Dar ele sunt multiple, multifuncţionale. Pentru că nu are o viaţă personală şi fiindcă trebuie cumva-cumva să se ţină departe de tubuleţul de pastile ori de lama tăioasă, îşi ocupă timpul cu elaborarea de scenarii textuale, scrie comentarii nesfârşite, vampirizează viaţa cuiva.

Nu veţi fi ţinta unui comentator anonim pervers dacă nu faceţi lucruri de impact. Trebuie să fiţi măcar un pic invidiat ca să vă transformaţi în ţinta lui, să prezentaţi carisma unui trend-setter de mai mică sau de mai mare anvergură.

Iar specia aceasta reptiliană va prolifera în campaniile electorale  ce stau să erupă. Unii o fac din compulsie, alţii şi din aceea, dar şi pentru că vor fi plătiţi de către un partid. Ei sunt ,,nepoţii’’ bunicilor delatori cultivaţi de Securitate. Sau sunt pur şi simplu născuţi să ilustreze mizeria condiţiei umane. Comentariile lor brutale, sangvinolente, turbate, maniace, paranoide şi bipolare le vor hrăni nimicnicia, ei fiind cei care în viaţa reală rămân excluşi şi doar în online capătă o pasageră senzaţie de putere. Uneori, acest tip de comentator poate fi femeie. Iar unele dintre femeile marcate vor invidia întotdeauna femeile marcante care au reuşit prin ele însele.

Nouă personaje în căutarea unui regizor efervescent… şi-au găsit o excelentă evoluţie pe scena Teatrului din Arad în deschiderea noii stagiuni. O expresie din argoul curent sună cam aşa ,,Parcă eşti venit de pe altă planetă!’’. În ciuda banalizării sale, zicala urbană evidenţiază un adevăr pe care l-am experimentat nu o dată pe noi înşine. Astfel, există situaţii de viaţă în care ,,celălalt’’(vezi Jacques Derrida) pare atât de străin nouă înşine încât  ne închipuim că ne despart continente, mări, spaţii comice.

Dacă este să mergem cu hermeneutica ceva mai departe, atunci putem adăuga şi că, în anumite posturi relaţionale, conflictele mocnite sau cele explicite ne separă necruţător de familie, de prieteni, întocmai graniţei infailibile dintre cele două Corei.

Poate vă amintiţi de povestea Micului Prinţ, cel care trăia singur pe planeta lui cât o bilă. Mi s-a părut că autorul francez al textului dramatic, Joël Pommerat, nu a fost prea departe de modelul lui Saint-Ex câtă vreme individul contemporan îşi creează propria bulă igienică de dezvoltare, de protejare, comunicând ecranat cu toţi ceilalţi. Iar în succesiunea feliilor de existență nu s-a îndepărtat nici de modelul lui Jean Luc Godard din Vivre sa vie. Evoluând fulgurant, personajele sfârşesc măcinate de relaţii imposibile şi  se zdrobesc de lipsa de empatie  a celuilalt.

Textul generos în mesaje inteligente, subtile, precum şi în replici precise, se construieşte foiletonic din mai multe episoade, cincisprezece la număr. Precum piesele de pe o tablă de şah, personajele îşi cunosc desăvârşit mişcarea proprie, mecanic, trăiesc în cercul lor egotic. Ţinutele chic, muzica agreabil subversivă precum şi decorul minimalist şi temeinic gândit m-au făcut să mă proiectez de câteva ori în sala spectacolelor de bun-gust de la Comedie Francaise. Uite cum îţi poţi lua zborul pe aripile imaginaţiei, influenţat de un spectacol bun!

Altminteri, există ceva neliniştitor în toată construcţia tematică: ideea că iubirea este periculoasă. Răneşte. Iubirea ,,este o boală’’ spune Doctorul (Ovidiu Crişan) la un moment dat, este reacţie neuro-chimică dată de către anumiţi hormoni pe termen scurt, nu ne permitem să credem în ea, este vulnerabilizantă. În fond, de ce depinde atât de mult viaţa noastră de iubire? De acceptare? Numai pentru că psihanaliza  ne-a adâncit în micul hău interior? Numai pentru că s-a dovedit de către biologi că un bebeluş supravieţuieşte mai degrabă lipsei de lapte decât lipsei de afecţiune maternă?

Între oglinzile paralele ale unei lumi necruţătoare, relaţiile tradiţionale se destramă: părinţii nu mai sunt părinţi, soţii nu mai sunt soţi, amanţii nu mai sunt amanţi, surorile nu mai sunt surori. Şi toţi se lamentează că ,,Nu mai există iubire între noi’’, dar niciunul nu poate defini cum arată himera intitulată ,,iubire pură’’. Individul se regăseşte singur, dezabuzat, în miezul unor evenimente încâlcite al căror sens i se refuză.

Veţi viziona un spectacol viu şi puternic, nonşalant şi exigent. Vă veţi da rendez-vous cu personaje convingătoare, interpretate de actori profunzi şi fermecători. Veţi obţine prin demers de introspecţie nişte răspunsuri personalizate, adaptate şi interesante, reclamate de emoţii care vă subminează. Şi nu în ultimul rând, veţi constata că teatrul arădean îşi consolidează o trupă viguroasă de care putem fi tot mai mândri. Şi chiar dacă Cesare Pavese afirma în Femei singure că Lumea n-au făcut-o îndrăgostiţii. În fiecare dimineaţă începe o altă zi..., vă invităm să mergeţi la teatru pentru a descoperi inedite soluţii emoţionale şi pentru a experimenta ceva demult uitat: a vă simţi normali, vitali, inspiraţi.

Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad
Reunificarea celor două Corei, de Joël Pommerat
Traducerea Vlad Russo
Regia: Radu-Alexandru Nica
Scenografia: Ioana Popescu
Muzică şi sound design: Vlaicu Golcea
Coregrafia: Florin Fieroiu
Concept video: Mihai Păcurar
Light design: Lucian Moga
Distribuţia: Dorina Darie-Peter, Alina Danciu, Cecilia Donat, Mariana Tofan-Arcereanu, Carmen Vlaga-Bogdan, Ovidiu Crişan, Andrei Elek, Zoltan Lovas, Ioan Peter.