Împărtăşind ceva din
decadenţa unor opere celebre precum Moarte
la Veneţia de Thomas Mann sau Craii de Curtea Veche de Mateiu Caragiale,
Băiatul prinţului este o carte pe o
temă bine tolerată editorial: homosexualitatea. Şi chiar dacă m-am întâlnit
accidental cu acest volum, am descoperit că disperarea şi febrilitatea pe care
o emană au fost de natură să mă facă curioasă. Cum fericirea înţeleasă istoric
şi antropologic ca armonizare între feminin şi masculin rămâne cea mai mare
provocare a individului de la adolescenţă la etapa vlăguirii funcţiilor
sexuale, cum ar putea fi atinsă fericirea în formula masculin+masculin m-am
întrebat, o dată în plus? Și am descoperit că fericirea rămâne o experienţă
fulgurantă, o cometă ce traversează intempestiv cerul singurătăţilor noastre,
motiv pentru care cu cât devenim mai fragili, cu atât abordăm împlinirea de
sine, hulpavi, ca pe o pradă. Ne lăsăm supuşi de cei care ne domină doar pentru
iluzia de a ne simţi iubiţi.
,,Chiar
şi în momentele întunecate când se spune că ne trăim noaptea sufletului, mă
gândeam, eu aveam o viaţă fermecătoare. Împărţeam un apartament cu iubitul meu.
Eram deja un critic stimat şi totuşi nu puteam scăpa de accesele de disperare
care mă apucau uneori. Era moştenirea lăsată de mama?’’(p.143)
Cu un titlu cel puţin
neinspirant, anticalofil şi repezit la nivelul formei, vădind trecutul de actor
și de scenarist al autorului, romanul se adaptează stilistic trăirilor brutale ale celor două personaje, Răzvan şi
Dinu, doi români eşuaţi la Paris.
Autorul englez alege personaje fictive româneşti provocat se pare de un ,,pariu’’ cu Marius
Chivu, cel care i-a mărturisit că în România comunistă homosexualitatea era
considerată o ficţiune în sine.
Iubirea lui Dinu
Grigorescu, un rentier tânăr şi bogat, se consumă într-un Paris de început de
secol XX, decadent, aproape clişeic. Mi-am amintit de febrilitatea neagră a
relaţiei dintre Rimbaud şi Verlaine ca şi de misterul crailor de la Curtea
Veche. Altminteri, des invocatul Proust nu pare să fi fost temeinic asimilat de
Paul Bailey, deoarece acesta din urmă alege formula artistică minimalistă,
lipsită de podoabe semantice, epică şi abruptă prin excelenţă.
Inocenţa coruptă de depravare, un dublu şi nerezolvat complex al lui Oedip,
precum şi întregul angrenaj de trăiri homosexuale sunt asezonate de motivul
vinului şi al singurătăţilor ce se topesc una în cealaltă.
Scris cu intempestivitatea
tăinuită a unui cardiac ce îşi cunoaşte limita existenţei, autorul părând să fi
suportat în răstimpul scrierii romanului o internare la o clinică de
cardiologie, acest exerciţiu epic capătă simplificarea unui scenariu, a unei
schiţe de roman. O obsesivă iubire faţă de o mamă moartă şi senzaţia de abandonare
pe care o au dinspre partea unor taţi prea dominanţi ori absenţi îi împinge pe
aceşti ,,fii fără tată’’ să se abandoneze unul altuia spre satisfacerea unei
irepresibile nevoi de apartenenţă, de iubire devotată. Instinctualitatea şi ruşinea,
autoblamarea şi acceptarea îmbătrânirii nu aveau cum să lipsească din aluatul
unui text uşor schematic, uşor egotic, uşor pervers, ușor strident.
