Suntem ceea ce mâncăm.
Şi suntem mai cu seamă poveştile care ne însoţesc bucatele din copilărie
oferite cu blândeţe de către bunici. Pentru că la noi în familie cămara cu
dulcețuri se numea speiss, duminica se mânca cremșnit, la vreme de post mâncare de cartofi grenadirmarş, iarna cârnăciori asortați cu compot de prune, iar tata,
mare iubitor de motoare germane, spunea întotdeauna că lucrurile trebuie făcute
ori zeiss ori deloc, nu aveam cum să
nu militez pentru candidatul Klaus Iohannis ajuns, ca într-un vis, preşedintele
ales. În onoarea sa şi de dragul unor prieteni minunaţi cu care m-am cocoţat pe
baricade internautice care mai de care, am copt un chec după o reţetă care deţine
cu siguranţă o vechime de vreun secol în familia noastră. Făcut din ingrediente
simple şi aburind o subtilă aromă de prună a fost pregătit odinioară de
străbunica în izolatul ei cătun de munte unde n-au ajuns la vreme nici nemţii,
dar nici sovieticii. Şi cum nici ea nu a ajuns să mă întâlnească pe mine,
strănepoata ei, mireasma amintirii s-a răspândit precum aroma checului care
ne-a însoţit generaţie după generaţie asemenea valorilor familiale specifice
spaţiului multicultural al Transilvaniei. (*în imagine locul secret de unde provine rețeta)
