Instituția comentatorului anonim


scris de în , ,

3 comentarii



Într-o ţară cu un trecut pervers şi traumatic, precum al nostru românesc, trebuie să abordăm cu precauţie ,,instituţia comentatorului anonim negativ&agresiv’’. Cei care practicăm bloggingul ori jurnalismul cunoaştem mai temeinic decât alţii cât de neplăcut este să ajungi abordat de asemenea subspecii. Se întâmplă, printr-o comparaţie, ca şi cum ai deţine un local în care investeşti energie şi pasiune, pentru ca într-o zi să pătrundă acolo un necunoscut cu mască ţipând că nu-i plac culoarea pereţilor, cămaşa fetei de la bar, furculiţele şi să trântească cu o farfurie plină ochi în geam. Iar după o lună-două să reapară, nimeni neştiind când se va încheia ciclul. Alteori, va sosi cu nonşalanţa unui vechi prieten, deşi tu nu-l cunoşti şi nici nu ţi-l doreşti prin preajmă... Dar animalul este excitat de taman respingerea ta şi te va mângâia cu o atingere rece şi lipicioasă pe obraz, îţi va şopti ca un ,,frate'', ,,ca o soră'' pe numele mic (Anca, Ancuţa) şi-n faţa dezgustului şi a siderării tale (că un dezaxat, o dezaxată ţi se strecoară viperin în viaţa, fie ea şi virtuală) îţi va răspunde cu un scuipat.







Asta pentru că din specia comentatorului anonim sau intitulat cuviincios Ion Popescu, Maria etc. se recrutează implicit obsedaţii. Ei, în mintea lor bolnavă, consideră că au o …misiune. În alte epoci, strămoşii lor au otrăvit, au vârât cuţitul şi au fugit de la locul faptei, au dat pe mâna Inchiziţiei, a KGB-ului, i-au mânjit pe cei care focalizează simpatii populare, mai mici, mai mari. Lor nu le pasă că totuşi într-o zi vor sfârşi linşaţi, pentru că ei iubesc durerea, s-au născut din durere (nu e vina lor, admit!). Ei nu o vor ierta niciodată pe mămica sau pe tăticul care le-a făcut probabil ceva de nerostit.




Comentatorul anonim agresiv poartă negreşit mască, el nu se place când se priveşte în oglindă. Mai că n-ar fi chiar aşa de grav dacă numai una singură i s-ar lipi de faţă. Dar ele sunt multiple, multifuncţionale. Pentru că nu are o viaţă personală şi fiindcă trebuie cumva-cumva să se ţină departe de tubuleţul de pastile ori de lama tăioasă, îşi ocupă timpul cu elaborarea de scenarii textuale, scrie comentarii nesfârşite, vampirizează viaţa cuiva.



Nu veţi fi ţinta unui comentator anonim pervers dacă nu faceţi lucruri de impact. Trebuie să fiţi măcar un pic invidiat ca să vă transformaţi în ţinta lui, să prezentaţi carisma unui trend-setter de mai mică sau de mai mare anvergură.



Iar specia aceasta reptiliană va prolifera în campaniile electorale  ce stau să erupă. Unii o fac din compulsie, alţii şi din aceea, dar şi pentru că vor fi plătiţi de către un partid. Ei sunt ,,nepoţii’’ bunicilor delatori cultivaţi de Securitate. Sau sunt pur şi simplu născuţi să ilustreze mizeria condiţiei umane. Comentariile lor brutale, sangvinolente, turbate, maniace, paranoide şi bipolare le vor hrăni nimicnicia, ei fiind cei care în viaţa reală rămân excluşi şi doar în online capătă o pasageră senzaţie de putere. Uneori, acest tip de comentator poate fi femeie. Iar unele dintre femeile marcate vor invidia întotdeauna femeile marcante care au reuşit prin ele însele.

Reunificarea celor două Corei


scris de în , ,

12 comentarii


Nouă personaje în căutarea unui regizor efervescent… şi-au găsit o excelentă evoluţie pe scena Teatrului din Arad în deschiderea noii stagiuni. O expresie din argoul curent sună cam aşa ,,Parcă eşti venit de pe altă planetă!’’. În ciuda banalizării sale, zicala urbană evidenţiază un adevăr pe care l-am experimentat nu o dată pe noi înşine. Astfel, există situaţii de viaţă în care ,,celălalt’’(vezi Jacques Derrida) pare atât de străin nouă înşine încât  ne închipuim că ne despart continente, mări, spaţii comice.

Dacă este să mergem cu hermeneutica ceva mai departe, atunci putem adăuga şi că, în anumite posturi relaţionale, conflictele mocnite sau cele explicite ne separă necruţător de familie, de prieteni, întocmai graniţei infailibile dintre cele două Corei.

Poate vă amintiţi de povestea Micului Prinţ, cel care trăia singur pe planeta lui cât o bilă. Mi s-a părut că autorul francez al textului dramatic, Joël Pommerat, nu a fost prea departe de modelul lui Saint-Ex câtă vreme individul contemporan îşi creează propria bulă igienică de dezvoltare, de protejare, comunicând ecranat cu toţi ceilalţi. Iar în succesiunea feliilor de existență nu s-a îndepărtat nici de modelul lui Jean Luc Godard din Vivre sa vie. Evoluând fulgurant, personajele sfârşesc măcinate de relaţii imposibile şi  se zdrobesc de lipsa de empatie  a celuilalt.

Textul generos în mesaje inteligente, subtile, precum şi în replici precise, se construieşte foiletonic din mai multe episoade, cincisprezece la număr. Precum piesele de pe o tablă de şah, personajele îşi cunosc desăvârşit mişcarea proprie, mecanic, trăiesc în cercul lor egotic. Ţinutele chic, muzica agreabil subversivă precum şi decorul minimalist şi temeinic gândit m-au făcut să mă proiectez de câteva ori în sala spectacolelor de bun-gust de la Comedie Francaise. Uite cum îţi poţi lua zborul pe aripile imaginaţiei, influenţat de un spectacol bun!

Altminteri, există ceva neliniştitor în toată construcţia tematică: ideea că iubirea este periculoasă. Răneşte. Iubirea ,,este o boală’’ spune Doctorul (Ovidiu Crişan) la un moment dat, este reacţie neuro-chimică dată de către anumiţi hormoni pe termen scurt, nu ne permitem să credem în ea, este vulnerabilizantă. În fond, de ce depinde atât de mult viaţa noastră de iubire? De acceptare? Numai pentru că psihanaliza  ne-a adâncit în micul hău interior? Numai pentru că s-a dovedit de către biologi că un bebeluş supravieţuieşte mai degrabă lipsei de lapte decât lipsei de afecţiune maternă?

Între oglinzile paralele ale unei lumi necruţătoare, relaţiile tradiţionale se destramă: părinţii nu mai sunt părinţi, soţii nu mai sunt soţi, amanţii nu mai sunt amanţi, surorile nu mai sunt surori. Şi toţi se lamentează că ,,Nu mai există iubire între noi’’, dar niciunul nu poate defini cum arată himera intitulată ,,iubire pură’’. Individul se regăseşte singur, dezabuzat, în miezul unor evenimente încâlcite al căror sens i se refuză.

Veţi viziona un spectacol viu şi puternic, nonşalant şi exigent. Vă veţi da rendez-vous cu personaje convingătoare, interpretate de actori profunzi şi fermecători. Veţi obţine prin demers de introspecţie nişte răspunsuri personalizate, adaptate şi interesante, reclamate de emoţii care vă subminează. Şi nu în ultimul rând, veţi constata că teatrul arădean îşi consolidează o trupă viguroasă de care putem fi tot mai mândri. Şi chiar dacă Cesare Pavese afirma în Femei singure că Lumea n-au făcut-o îndrăgostiţii. În fiecare dimineaţă începe o altă zi..., vă invităm să mergeţi la teatru pentru a descoperi inedite soluţii emoţionale şi pentru a experimenta ceva demult uitat: a vă simţi normali, vitali, inspiraţi.

Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad
Reunificarea celor două Corei, de Joël Pommerat
Traducerea Vlad Russo
Regia: Radu-Alexandru Nica
Scenografia: Ioana Popescu
Muzică şi sound design: Vlaicu Golcea
Coregrafia: Florin Fieroiu
Concept video: Mihai Păcurar
Light design: Lucian Moga
Distribuţia: Dorina Darie-Peter, Alina Danciu, Cecilia Donat, Mariana Tofan-Arcereanu, Carmen Vlaga-Bogdan, Ovidiu Crişan, Andrei Elek, Zoltan Lovas, Ioan Peter.

Korcula, o insulă pe cât de ,,neagră'', pe atât de dragă...


scris de în , ,

comentează primul




De-ar fi să ne întrebăm de ce căutăm şi de ce iubim, unii dintre noi cel puţin, insulele, o simplă explicaţie de dicţionar ne dirijează spre înţelegere. Insulă: suprafață de pământ mai mică decât un continent, mărginită din toate părțile de apă. Astfel că în memoria abisală, undeva, deţinem inconştient informaţia că odinioară  insulele erau mai protejate de năvălitori, din pricină că expediţiile pe apă erau infinit mai periculoase decât cele pe uscat. În altă ordine de idei, dacă o insulă se dovedeşte mai protejată de atacuri, mai securizată, atunci şi specificul ei va fi mai bine conservat, tradiţiile mai profunde, aromele locale mai concentrate, legătura cu pământul mai plină de semnificaţii. Iar cât priveşte insularitatea, acesta se arată a fi un sentiment complex pe care-l pot trăi deplin şi unii dintre cei născuţi în chiar inima continentelor, recognoscibil în actul de a fi diferit de mainstream, în cutezanţa de a fi altfel. Răsărită într-un colţ al Mării Adriatice, constelată la rându-i de insuliţe-satelit, cu nici şase mii de locuitori, în miros de lavandă, cu olanele ei roşii, protejând zidurile de piatră seculară şi cu turnul micii catedrale Sfântul Marcu demn îndreptat spre cerul senin ca un far al credinţei catolice evanescente, Orașul Korcula mă aştepta la capătul traseului celui de al doilea feribot pe care-l luasem în ziua aceea de august din portul Orebic. Aerul sărat şi vag umed mă avertizase că, da, micul vis de vacanţă mi se împlinise. Am găsit hotelul curat, cu personal glumeţ şi prompt, şi am apreciat deja diversitatea botanică extremă a insulei, peste 4300 de specii după spusele botaniştilor. Încă din seara respectivă am pornit către piaţa centrală a orăşelului Korcula unde cafenelele agreau artişti ,,vagabonzi’’ neverosimil de talentaţi, iar primăria organiza concerte libere de chitară clasică. Casa lui Marco Polo, devastată de vreme, cu neîndoielnica sa arhitectură renascentistă de inspiraţie veneţiană se găsea în inima aşezării. Bijuterie de artă medievală, oraşul Korcula a fost gândit de arhitectul Dubrovnik-ului şi rânduit în străzi care reconstituie scheletul imaginar al unui peşte pentru ca umbra să fie generos asigurată locuitorilor lui. Întemeiat de greci, influenţat de otomani şi de italieni, (Neagra) Korcula îşi păstrează o savoare teribilă prin spiritul locuitorilor ei inteligenţi, implicaţi şi harnici, prin bucătăria excelentă, însoţită de vinurile locale hotărâte şi simple, distilate din nenumăratele vii particulare care însufleţesc insula. Dimineţile mi le-am petrecut pe cea mai nisipoasă plajă croată, de găsit în calma Lumbarda: Vela Przina, printre turişti şi copii care citeau la modul dependent literatură excelentă. Un oraş învechit, curat, artizanal, edificat din cuburi de stâncă (cioplite de braţele vânjoase ale marinarilor de odinioară), locuit de bon viveur-i, în care puţinii români sunt primiţi cu omenie, spațiu care m-a cucerit prin adaptarea medievalităţii insulare la noutate.


Debarcarea timișoreană la Arad, 5 august 2014


scris de în , ,

comentează primul

Am fost gazda unui eveniment literar minunat, prezentarea literaturii lui Daniel Vighi și a lui Viorel Marineasa la Arad. Am lăsat de-o parte timiditățile ce mă împingeau să mă imaginez studenta cândva a acestor domni cu maniere excelente  (l-am calchiat un pic pe Ovidu Şimonca), eu, care aparţin prin construcţie filologică Clujului universitar. M-am lăsat flatată de umorul lor inteligent şi am evidenţiat în faţa publicului nou calităţile experimentaliste ale literaturii celor doi autori-prieteni, răsfirate peste tema destrămării lumii, a imperiilor, a sensurilor,  a arhitecturilor de orice factură, bănăţeană sau mai puţin. Am dat la o parte vălul de multiculturalitate ce ne alcătuişete ca arădeni, ca timişeni, oameni cu identităţi etnice multiple, multicolore. Dar ca aceste teme metafizice să fie temeinic asimilate, am savurat împreună cu publicul lecturile personale din textele atent stilizate, particulare, pline de sevă artistică şi de savoare erudită. (Volume: „Înainte şi după (războiul rece)” (ed. PARALELA 45, 2013), „Istoria din cutia de pantofi”(ed. Cartea Românească, 2013),  „Plânsul bătrânului tenor dramatic sovietic/ Memorator pentru tanchişti”, publicată în 2011 şi semnată de ambii scriitori.)



Demonul amiezii, o anatomie a depresiei


scris de în ,

comentează primul



(Demonul amiezii, o anatomie a depresiei
De Andrew Solomon
Humanitas, 2014)


Un celebru medic rus, pe al său nume Anton Pavlovici Cehov, spunea cândva: ,,Dacă pentru o boală sunt prescrise multe leacuri, poţi fi sigur că boala n–are leac.’’ Dar poate speranţa rămâne un remediu în sine, mi-aş dori să adaug. Savurez necondiţionat cinismul rafinat al marilor creatori şi vă propun astăzi o lectură complexă şi greu de uitat pe tema depresiei. S-a dovedit că în ultimele două decenii, numărul celor care suferă de depresie majoră a crescut cu aproximativ patru procente pe plan mondial, cauzele acestui spor fiind evidente: pierderea sentimentului religios, haosul tehnologic, criza familială, diminuarea simţitoare a activităţii fizice etc.

Cu un titlu seducător, luat din filozofia Sfântului Casian, ,,Demonul amiezii’’ devine o carte- eveniment a psihiatriei şi a culturii, deopotrivă. Probabil nu întâmplător, prefaţa îi este scrisă de Mircea Cărtărescu, autorul romanului, nu-i aşa,… Orbitor. În ciuda excesului de… lumină, titlul prefeţei propune o sobrietate neliniştitoare şi justificată: De profundis. De la lumină la întuneric şi înapoi, cartea tristeţii pe care a scris-o cu trudă şi cu bună-credinţă Andrew Solomon reprezintă o încercare de a prinde între coperte un fenomen metamorfotic care marchează secolul XXI. Cu adevărat, depresia semnifică o explozie a sentimentelor până ce ele se fac praf şi par a nu mai putea fi reconstruite. Deopotrivă, un exces de cunoaştere, de punere în lumină a nonsensului existenţial poate conduce la depresie.

Nu există depresie, deşi numărul persoanelor depresive pe plan mondial creşte exponenţial, ci doar depresii, într-atât de diverse sunt cauzele, multe încă obscure. Psihiatrii rămân operativi şi expeditivi de felul lor şi vor afirma că se evidenţiază două  principalele surse de boală mintală: prea puţină serotonină sau o copilărie marcată de traume. Dar imaginaţi-vă paradoxul următor, cu care nu putem să nu fim de acord: ,,Depresia poate fi la fel de bine consecinţa faptului că ai avut parte de prea multe bucurii, ca şi a faptului că ai avut parte de prea multe orori. Există şi ceva care se poate numi stres postbucurie.’’ (p. 121)

În religia creştină, cei depresivi au fost cel mai adesea asimilaţi celor posedaţi, iar de aici s-a născut o întreagă (mică) mitologie a îngerilor şi a demonilor, înainte ca descoperirile din domeniul biochimiei să schimbe perspectiva. În depresie, te găseşti ca sub lumina terifiantă a unui soare negru, au arătat-o scriitorii şi filozofii, iar boala se manifestă ca un pustiu interior. ,,Sfântul Antonie, aflat în deşert, când a fost întrebat cum îi deosebeşte pe îngerii care vin umili la el de diavolii care vin sub înfăţişări strălucitoare, a spus că după felul în care te simţi după ce au plecat. Când te-ai despărţit de un înger, te simţi întărit de prezenţa lui, după ce a plecat un diavol simţi oroare. Suferinţa psihică e un înger umil care te lasă cu gânduri puternice, limpezi şi cu sentimentul propriei profunzimi. Depresia e un diavol care te lasă îngrozit.'' (p.22)

În fond, depresia lui Andrew Solomon a fost justificată şi de suicidul asistat al mamei bolnave de cancer ovarian. Împărţite riguros pe capitole, cele mai bine de şase sute de pagini ale volumului atestă o perspectivă multiplă asupra bolii. Cel mai neliniştitor devine capitolul despre sinucidere, tabu-ul care terifiază prin faptul că face inimaginabilul imaginabil. Drama sinuciderii ca act sadic complet rămâne drama supremă, o ştiau şi vechii grecii implicând-o în grandioasele lor tragedii. Din păcate, motivaţiile autosuprimării rămân obscure şi marchează prin culpabilizare istorii familiale.

Cel mai seducător capitol în ce mă priveşte a fost cel al istoriei depresiei, de la primii medici antici până în prezent. Modul cum ea interacţionează cu artele şi felul cum a ajuns brand cultural pentru romantici şi pentru simbolişti are o poveste cel puţin interesantă. Mulţi dintre marii creatori şi inventatori ai lumii au fost mari melancolici, la rându-le, prin urmare melancolia este, într-un fel atipic, un motor al evoluţiei umane. Aşa cum ar spune-o un artist, Andrew Solomon afirmă în cartea lui că a fi trist este o libertate la care nu ar renunţa niciodată. Tristeţea este un sentiment puternic ce poate fi transformat în altceva. Fără medicaţie, mulţi şi-au învins depresiile prin voinţă şi mândrie, dar dacă nu toţi sunt născuţi cu acestea în dotarea sufletului, atunci se poate şi altminteri.

Scrisă de un doctor în psihologie depresiv, cartea fascinează prin obiectivitate şi prin perspectiva deschisă asupra bolii. Depresia este o boală de o complexitate teribilă şi se maschează în diverse suferințe fizice, este furtivă și mai ales contaminează familiile atunci când oamenii se simt neputincioși să înțeleagă, să asimileze, să ajute depresivul. Privat de iubire, depresivul nu mai știe oferi iubire, sfârșește în neagră singurătate, maestru al înţepării cu acul al tuturor vestelor de salvare ce i se aruncă. Dincolo de toate, se poate trăi cu acest demon al nopţii şi al zilei, existând mai multe remedii inedite sau farmacologice, psihanalitice sau creative. În demersul său, autorul a inserat mărturii din infern ale unor oameni ce au traversat depresia sau care dorm cu ea în pat noapte de noapte. Veţi parcurge confesiuni teribile ale unor oameni care şi-au găsit propriile căi să–şi domesticească boala, fiindcă în depresie orice strategie care diminuează senzaţia de gol interior este validă, este corectă. Depresia ca punct nevralgic al iubirii realizează asociere cu teama, cu neputinţa, cu nostalgia pentru trecut şi proliferează într-un secol prin definiţie anxiogen, însă rămâne un demon exorcizabil, iar eu depun mărturie în acest sens prin cartea de faţă, deschizătoare de drumuri.