Cea mai frumoasă definiţie a celuilalt ca pereche eternă: ,,un prieten devotat din fire, blând în rostire, ascultat oricând, totul bine făcând, amănunţit şi profund, desăvârşit în elocvenţă, cu limba ascutită, cu-nţelepciune atinsă, cu stiinţă întinsă, puţin contrăzicător, să vină în ajutor, răbdând întreruperea, plăcându-i să se-nţeleagă, credincios în prietenie, cu frumoasă-armonie, cu fire aleasă, nedreptate nu lasă, mereu gata a fi de folos, niciodată morocănos, neştiind ce e ura adâncă, ştiind ce mai vrea prietenul încă, cu moravuri bune, darnic aşa cum spune, foarte discret, netrădând vreun secret, înţelept spre a sfătui, pe el să te poţi bizui, gata de-a te fi apărat, credincios ţie şi moderat, cu spiritul tare, de sfaturi bune în stare, prietenia ta o păstrează, binevoitor, sincer, cu minte trează, gata să aducă împăcare, lumea să-i dea crezare, înclinând spre răbdare, iubind sinceritatea şi nevoind a se-ndepărta, îngăduindu-i prietenului să caute în el, citindu-i gândul, secretul discutându-l, prietenul împăcându-l.’’ (p. 111, Ibn Hazm al-Andalusi, Colierul porumbiţei, Tratat despre dragoste şi îndrăgostiţi, Humanitas, 2012)

Ibn Hazm al-Andalusi (7 noiembrie 994- 15 august 1064) unul dintre cei mai importanţi teologi, moralişti, istorici şi jurişti ai lumii arabe. A scris peste patru sute de lucrări din care s-au păstrat, din păcate, doar patruzeci.

Fără a deţine, fie şi în urma recentei lecturi, certitudinea că ar fi fost iubită, despre Ecaterina cea Mare a Rusiei putem afirma doar că a fost temută. Ea însăşi avea obiceiul să recunoască că bărbaţii nu se simţeau în largul lor în preajma ei. Autor ce nu s-a intimidat niciodată de a înfrunta tabuurile, Andrei Makine s-a arătat întodeauna un aliat al femeilor prin multiplele abordări ale prozei sale. După ce ultima mare împărăteasă a Rusiei a fascinat autori ca George Bernard Show sau istorici precum Henri Troyat, a venit rândul lui Andrei Makine să forţeze uşa misterului care s-a închis peste personalităţile secolului al XVIII-lea.

Cu toate că îmi este greu să definesc corect ce ar putea însemna în mod obişnuit o femeie puternică, cu siguranţă admit că orice femeie ce devine capabilă să guverneze un imperiu este o femeie realmente puternică. Pe măsura puterii, vor veni la pachet sacrificiile din viaţa personală.

Din punctul meu de vedere, Ecaterina a II-a şi-a sacrificat maternitatea, cel puţin. Se căsătoreşte la  16 ani cu Petru al III-lea şi se spune că nevolnicul şi infantilul ei soţ a lăsat-o virgină vreme de opt ani.  Un an mai târziu, îşi ia revanşa şi naşte primul copil nelegitim care nu doar că e îndepărtat de ea, ci, mai mult, viitoarea împărăteasă ajunge întemniţată. Pentru că viaţa îi era deja ameninţată de răzbunarea soţului, Ecaterina aranjează cu  amantul ei asasinarea împăratului consort. În 1758 naşte o fetiţă care va muri la scurtă vreme. Al treilea copil va fi Aleksei Bobrinski conceput cu Grigori Orlov. Referitor la maternitatea împărătesei, Oleg, naratorul din roman face observaţia că amanţii au fost deopotrivă ucigaşi ai soţului şi ai fiului: ,,Oameni foarte apropiaţi ai acestei femei, cunoscători ai mângâierilor sale, ai sărutărilor ei. Buzele ei au zăbovit pe gura viitorilor ucigaşi şi a viitorilor ucişi.’’ p. 148

Încercând să-i străpungă misterul, romanul evidenţiază ideea că Ecaterina a fost de fapt o pasăre prinsă în colivia aurită a Palatului de Iarnă, ducând o existenţă carcerală construită pe baza responsabilităţilor imperiului pe care l-a reformat şi culturalizat. Mamă egoistă, soţie ucigaşă -ţinând, totuşi, seama că dacă nu-l ucidea ea pe Petru, el ar fi suprimat-o pe ea, după cum remarca un ambasador francez-, amantă trădată nu de puţine ori. Disperarea mută a acestei femei -care nu călătorit în afara graniţelor imperiului său- nu a ajuns până la noi, ci doar legendele erotice şi voinţa de putere.

Poate ne este facil să o judecâm uitând că şi-a dus existenţa în secolul otrăvirilor şi al uneltirilor. Cum să supravieţuieşti fără a ucide când ameninţările curgeau una după alta? (Iar Elisabeta înaintea ei făcuse incă şi mai mult, îl intemniţase pe nefericitul ţarevici Ivan al VI-lea, copil fiind, spre a-i răpi tronul.) S-a apărat poate de instinctele şi de dispreţul bărbaţilor din vremea ei fiindcă nu a  dorit să putrezească într-o temniţă. O dată măritată cu un viitor ţar, soarta i-a fost pecetluită şi pentru supravieţuire a făcut ceea ce a considerat oportun. Biografii, în parte, şi publicul au marşat pe ideea sexualităţii exacerbate şi viciate a ţarinei, însă setea voaieuristă -pe care Makine o ridiculizează programat- nu ne va fi satisfăcută nici de această dată. Nu vom şti  câtă poezie şi câtă frivolitate vor fi existat în sufletul acestei femei ridicate pe un piedestal aurit. În acest sens prozatorul de origine siberiană foloseşte metafora lanternei magice a istoriei, simbol al zădărniciei.

Incontestabile rămân gustul Ecaterinei pentru modernitate şi pentru ideile liberale împrumutate de la Voltaire&comp. De pildă, pe Voltaire îl considera un tată spiritual, iar pe Diderot l-a invitat să-şi publice Enciclopedia în Rusia. A reformat sistemul medical şi a întărit sistemul şcolar ca un veritabil monarh luminat. Deşi de sânge german, Ecaterina a iubit cultura franceză şi libertatea noilor idei. Altminteri, miza romanului, aceea de a reconstitui viaţa privată a ţarinei, nu este atinsă, pe alocuri perspectiva devenind schematică şi întărind ideea că jocul de-a biografia este unul cel puţin riscant care le reuşeşte prea puţinora, amintind aici impecabila operă Memoriile lui Hadrian a Margueritei Yourcenar, favorita mea.