Eram aproape pregătită moral să îi solicit un interviu pe blog minunatei actriţe de origine arădeană, revenită definitiv in oraş, Mariana Buruiană. Dar pentru că jurnalistul Petre Don a făcut-o deja mai inspirat decât mine daţi-mi voie să vă recomand această complexă poveste de viaţă mărturisită cu o fineţe omenească pe cale dispariţie: http://glsa.ro/arad/186179-dialoguri-deschise-cu-actrita-mariana-buruiana.html

În calitate de prietenă şi de membră a Clubului Degustătorilor de Vin Neautorizaţi din Arad, pe data de 17 decembrie 2014 am avut plăcerea să prezint în cadrul Librăriei Scienta lansarea cărţii 50 de vinuri românești întâlnesc 50 de preparate culinare italiene de Marinela Vasilica Ardelean. Pentru că profesia o poartă de-a lungul unei săptămâni prin mai multe oraşe şi chiar ţări nu am avut prilejul să o cunosc pe autoare de mai dinainte. Aşa că i-am urat ,,Bine-ai venit’’ cu numai un sfert de ceas înainte de evenimentul propriu-zis cu senzaţia de a fi cunoscut-o parcă de-o viaţă. Căldura, inteligența şi sinceritatea acestei femei care practică o profesie plină de curaj şi de complexitate m-a acaparat din primele minute. Iar conversaţia noastră publică pe tema cărţii  s-a desfăşurat cu o naturaleţe de care ne-am bucurat reciproc. 

Alături de autoare, s-a găsit ing. dr. Mirela Heizer, una dintre cei doisprezece inspectori naţionali pe produsele viniviticole româneşti. În semn de preţuire, am beneficiat de prezenţa actorului Zoltan Lovas, altminteri un iubitor de vinuri fine, cel care i-a dedicat Marinelei un poem. Dincolo de excelentele impresii pe care mi le-a făcut albumul de gastronomie şi vin la care a muncit plină de intenţii nobile Marinela Vasilica Ardelean - şi pe care le-am enunţat la lansarea propriu-zisă precum şi la conferinţa de presă ce a precedat-o-, am avut ocazia să reflectez la alegerea pe care o reprezintă statutul de degustător profesionist şi de somelier.

După ştiinţa mea, nu avem o istorie a someleriei în România chiar dacă am avut chelari vestiţi pe lângă voievozii noştri. Era previzibil să nu deţinem una pentru intervalul 1948-2000, dar mă gândeam că s-ar mai putea găsi ceva pentru prima jumătate de secol XX.

Profesie nouă şi complexă pe meleagurile noastre, someleria este practicată de oameni tineri, cel mai adesea educaţi profesional în ţări cu  mare tradiţie oenologico-gastronomică. În trecut, somelierul stătea în preajma cercurilor puterii, deservea potentaţii şi familiile regale. În prezent, el este un maestru al ospitalităţii, asortând cu fină creativitate vinurile bune cu mâncărurile rafinate în restaurantele stelate, cât mai stelate.

Cultivând un meştesug de nişă deocamdată, dar cine stie ce ne mai poate aduce globalizarea?, somelierul stăpâneşte cu graţie arta conversaţiei şi public speakingul, este poliglot şi ceremonios. În funcţie de temperamentul şi cultura asumate, are aplecare spre exprimări literare sau tehnice care deservesc interesele diverse ale publicului.

Aşa cum a arătat şi Marinela Ardelean, someleria nu este deloc străină de educarea gustului publicului pentru frumos şi pentru autenticitate. Considerată arta supremă a servirii la masă, act estetic rafinat de-a lungul unui mileniu cel puţin -dacă punem la socoteală faptul că în Evul Mediu timpuriu someleria nu era temeinic definită deși își are originea în Antichitate-, someleria este o aventură a gustului, asociată ideii de grande cuisine, amintind de marile ritualuri ale aristocraţiei de altădată, un  savoir faire ce ţinteşte spre un nec plus ultra al unui nou model de savoir vivre.

Suntem ceea ce mâncăm. Şi suntem mai cu seamă poveştile care ne însoţesc bucatele din copilărie oferite cu blândeţe de către bunici. Pentru că la noi în familie cămara cu dulcețuri se numea speiss, duminica se mânca cremșnit, la vreme de post mâncare de cartofi grenadirmarş, iarna cârnăciori asortați cu compot de prune, iar tata, mare iubitor de motoare germane, spunea întotdeauna că lucrurile trebuie făcute ori zeiss ori deloc, nu aveam cum să nu militez pentru candidatul Klaus Iohannis ajuns, ca într-un vis, preşedintele ales. În onoarea sa şi de dragul unor prieteni minunaţi cu care m-am cocoţat pe baricade internautice care mai de care, am copt un chec după o reţetă care deţine cu siguranţă o vechime de vreun secol în familia noastră. Făcut din ingrediente simple şi aburind o subtilă aromă de prună a fost pregătit odinioară de străbunica în izolatul ei cătun de munte unde n-au ajuns la vreme nici nemţii, dar nici sovieticii. Şi cum nici ea nu a ajuns să mă întâlnească pe mine, strănepoata ei, mireasma amintirii s-a răspândit precum aroma checului care ne-a însoţit generaţie după generaţie asemenea valorilor familiale specifice spaţiului multicultural al Transilvaniei. (*în imagine locul secret de unde provine rețeta)