Totul a pornit de la o informaţie  aproape uitată (şi reiterată printr-un comentariu pe Facebook). Vara trecută, o mai mult decât interesantă doamnă din Baia Mare ne-a lansat invitaţia de a petrece sărbătorile de iarnă în Maramureş. Dar din motive independente de dorinţa noastră, propunerea a rămas neonorată.

Însă la începutul acestei luni, când Romana Furtună a postat o fotografie superbă cu un lac de munte maramureşean în care se putea înota, am avut  reacţia spontană de a porni spre Nordul ţării. Căci nu de putine ori, construim  liste de priorităti atât de absurde încât ratăm esenţialul. Imaginati-vă că nu fusesem niciodată în Maramureş!

Cunosc pericolul generalizarilor şi de aceea mă străduiesc pentru o definiţie cât mai a mea în ce priveşte această regiune care ne-a întâmpinat  cu un verde exuberant prin care şerpuiau şosele netede, modernizate, albastre. Legenda poluării Băii Mari a fost pulverizată de cochetăria Centrului Vechi plin de terase vesele şi de curăţenia parcurilor şi a străzilor prietenoase. Pădurile şi poienile jalonate de simpatice căpiţe de fân se perindau pe traseul Şuior, Gutâi, Săpânţa, Bârsana, Cavnic stârnindu-ne regrete zgomotoase că nu puteam explora natura la pas. Bucuria de a descoperi case tradiţionale de lemn şi nunţi înflorite de roşul şi de albul din costumul moroşenesc al tinerelor fete ne-au fost temperate de atipicul cimitirului de la Săpânţa unde povestea omului este cuprinsă într-o cuvântare naivă, viu colorată şi, vai, atât de esenţializată în simplitatea sa ţărănească.

Privit cu ochi de călător, Maramureşul oferă peisaje variate, surprinzătoare şi curate, aer bun, un cer albastru aparte, culori vii, pensiuni excelent modernizate,  excursii minunate fară excesele cohortelor de turişti, discreţie, surprize ale simţurilor, blândeţea construcţiilor de lemn neverosimil de sofisticate prin migală, căderi de apă naturale ca de la începutul lumii, piscine sofisticate, plăcinte codreneşti, dar şi cocktailuri rafinate. Am găsit aici tradiţiile rurale păstrate cu mândrie şi gustul pentru un nou de excelentă calitate în oraşul Baia Mare. Dar dincolo de binecuvântările geografice şi climatice, Maramureşul înseamnă alt fel de oameni. Omenia lor, bucuria de a împărţi cu tine pâinea, păstrăvul, brânza, slănina, ciupercile şi zmeura…de a te găzdui în casă cu maximă prevenire asupra celor mai delicate dorinţe ale tale de om călător, toate acestea devin de poveste. Marmureşenii au o bucurie de a trăi aparte, specifică celor de la munte, dar la care ei pun ceva în plus. Spiritul lor viu, pasional, direct este dominat de răbdarea şi de migala cu care şi-au făurit existenţele aflate sub semnul cald, dar perisabil, al lemnului. Marmureşenii sunt hâtri la adresa morţii la Săpânţa şi pioşi la Sighet, la Memorial. Frumuseţea caselor lor de lemn vorbeşte despre rezistenţa lor în faţa dificultaţilor, despre capacitatea reconstruirii de sine. Îşi dau seama instantaneu ca nu eşti de-al lor şi te tratează ca pe un oaspete de seamă, întrebându-te cu drag despre meleagurile tale şi cu o sinceritate autentică îţi strâng mâna cu un ,,musai să mai veniţi pe la noi’’. Acel ,,pe la noi’’ valorează enorm în percepţia mea care le-am descoperit acestor oameni dârzenia, modestia, generozitatea şi pasiunea de a trăi şi de a iubi în locurile lor milenare. Mai mult decât altora pare-se, maramureşenilor -nu de puţine ori călători prin lume pentru o bucată mai bună de pâine- le va fi fiind un mai mare dor de acel indefinibil de frumos ,,pe la noi’’. 

Suntem ceea ce mâncăm. Şi suntem mai cu seamă poveştile care ne însoţesc bucatele din copilărie oferite cu blândeţe de către bunici. Pentru că la noi în familie cămara cu dulcețuri se numea speiss, duminica se mânca cremșnit, la vreme de post mâncare de cartofi grenadirmarş, iarna cârnăciori asortați cu compot de prune, iar tata, mare iubitor de motoare germane, spunea întotdeauna că lucrurile trebuie făcute ori zeiss ori deloc, nu aveam cum să nu militez pentru candidatul Klaus Iohannis ajuns, ca într-un vis, preşedintele ales. În onoarea sa şi de dragul unor prieteni minunaţi cu care m-am cocoţat pe baricade internautice care mai de care, am copt un chec după o reţetă care deţine cu siguranţă o vechime de vreun secol în familia noastră. Făcut din ingrediente simple şi aburind o subtilă aromă de prună a fost pregătit odinioară de străbunica în izolatul ei cătun de munte unde n-au ajuns la vreme nici nemţii, dar nici sovieticii. Şi cum nici ea nu a ajuns să mă întâlnească pe mine, strănepoata ei, mireasma amintirii s-a răspândit precum aroma checului care ne-a însoţit generaţie după generaţie asemenea valorilor familiale specifice spaţiului multicultural al Transilvaniei. (*în imagine locul secret de unde provine rețeta)

Sau:Verde, que te quiero verde( Balada somnambulă, Federico Garcia Lorca). Sau: sâmbătă &duminică sunt mai bune decât luni. În rest, nu detaliez nimic, decât că este vorba de un loc-matcă în ce mă priveşte, reprezentat parţial în fotografiile-mi de mai sus. Dacă ar fi să-mi ,,desenez'' geografia inimii, aşa ar arăta, sper, într-un râvnit raport micro-macro(cosmos). În ultima imagine, nu e vorba despre un lac( căci mie nu-mi plac lacurile),... cum ar părea..., ci e o apă curgătoare, precum în frumosul titlu: Ca o apă care curge( Marguerite Yourcenar).