Dau nume bulevardelor din lumea întreagă, parcurilor, universităţilor, asociaţiilor culturale. Se închină la zeii vanităţii. Duc o viaţă rebelă, neconvenţională, dacă nu chiar depravată. La mormintele lor se fac pelerinaje. Orice muritor se străduieşte să le pronunţe numele corect. Citatele din ei curg pe reţele: ,,Posteritatea mă va onora deoarece este dreptul meu.’’(Jean-Jacques Rousseau), ,,Sunt unul dintre acele animale formidabile cu gheare lungi numit Bărbat…’’ (Percy Bysshe Shelley). Ei sunt intelectualii, o specie care pretinde a se sacrifica pentru ideile ce vor schimba lumea. Deţin secretul adevărurilor celor de pe urmă. Cărţile lor stau la baza insurecţiilor, revoluţiilor, legitimează indirect dictatori care provoacă războaie. Faţa nevăzută a marilor intelectuali nu este una onorabilă mereu şi ei fac multe victime colaterale slujind la modul egoist himerelor. Or, cel mai mare inamic al intelectualului este el însuşi.

Serile trecute m-am reîntâlnit prin hipnoza lecturii cu unul dintre scriitorii mei favoriţi, Danilo Kis, el făcând parte din liga întâi a prozatorilor de limbă sârbă. Invoc aici culegerea de povestiri ,,Suferinţe timpurii’’, cea refăcând din peticele memoriei  o copilărie amară.  

Instantaneele sunt surprinse egografic de un copil pe nume Andi: anii războiului, sărăcia de după război când orfanii şi văduvele supravieţuiau cu ciupercile din pădure şi se încălzeau cu conurile de brad adunate peste vară, revolta mută, lipsa comunicării familiale, trădările memoriei personale, ruşinea de a nu putea merge la şcoală pentru că s-a rupt încălţămintea, importanţa laptelui dat de văcuţa Portocala, ruşinea de a fi fiul orfan al unui tată evreu excentric şi, pe deasupra, mort în lagăr şamd. Un existenţialism minimalist şi foarte inteligent în linia lui Albert Camus, alt ,,orfan’’.  Deopotrivă, Danilo Kis este în ochii mei un psalmist al celor necăjiţi, un ins care a făcut parte din ,,colonia sacrificaţilor’’ în anii destrămării Mitteleuropei.

Stilul frust şi imprevizibil în care şi-a scris Danilo Kis proza m-a fascinat întotdeauna. În plus, el descrie cu vocaţia detaliului semnificativ locuri familiare nouă aici în Vestul Transilvaniei cu ale ei obiceiuri locale mixate pe influenţe maghiare, sârbeşti, româneşti, evreieşti etc. Chiar dacă majoritatea am avut copilării ulterioare mult mai  norocoase decât a lui,  ideea -specifică lui Kis-  de a face ficţiune pentru a ne vindeca de durerile inimii cucereşte definitiv. Vă reamintesc scena în care copilul, închizând valiza  cu puţinul său avut pentru a se muta din nou cu mama şi cu sora, adună actele tatălui său mort la Auschwitz, căci ,,fără toate acele documente şi fără acele fotografii, astăzi aş fi cu siguranţă convins că nimic din toate astea nu a existat, că totul e doar o poveste născocită  mai apoi, visată, pe care mi-am spus-o singur ca să-mi mai alin suferinţa. Chipul tatei mi s-ar şterge din amintire, ca atâtea altele, şi când aş intinde mâna, aş atinge golul.’’ (p. 138)

La maturitate, scriitorului îi devine evident motivul pentru care încă din şcoala primară făcea compuneri senzaţionale. Era vorba de salvarea prin imaginaţie. Ulterior, când vremurile se liniştesc într-un fel, când umilinţele înfometării şi ale sărăciei se domolesc, când Danilo Kis e consacrat ca prozator, el se revendică de la principiul adevărului: ,,Mie îmi plăcea umilinţa adevărului gol-goluţ (atitudine pe care, cel puţin în literatură, mi-am păstrat-o până în ziua de azi).’’ (p.140) Pentru că adevărul poate fi declarat în mai multe feluri, iar Danilo Kis s-a priceput în mod deosebit să pună în cuvinte simple şi îndurătoare adevărurile peste care de obicei se aştern marile tăceri.

Reciclând un text mai vechi semnat de mine, readuc in atentia publicului un roman românesc deosebit. Aflu că Radu Jude îl va ecraniza.

Max Blecher, Inimi cicatrizate

Editura Gramar, 2010

Se vorbeşte foarte des despre Camil Petrescu ca vârf de lance al prozei moderniste interbelice. În epocă însă, Camil Petrescu a avut concurenţă în creaţia unui scriitor extrem de talentat despre care istoria literară din perioada comunistă nu s-a pronunţat prea des. Ne referim la Max Blecher, scriitorul româno-evreu pe care după 1948 critica literară nu l-a aşezat acolo unde îi era locul, poate mai ales din pricină că provenea din pătura burgheză, atât de hulită.

Emil Cioran afirma undeva că este greu de prevăzut destinul unei cărţi. Prin extrapolare, ipoteza se aplică şi câte unui scriitor. Insuficient consacrat în epocă datorită morţii premature, Max Blecher va fi redescoperit de nouăzecişti şi de douămiişti.

Răpus la 29 de ani de tuberculoza osoasă, pe atunci fatală, Max Blecher ne-a lăsat doar două romane, un jurnal de boală şi un volum de poezii. A fost îndeajuns ca să marcheze proza românească modernă. Mai mult decât Camil Petrescu, Max Blecher rămâne maestrul neîncoronat al autenticităţii ca manieră de a face proză. El se poate revendica şi ca predecesor al egogra­fiştilor, al prozatorilor contemporani care scriu astăzi o literatură trăită, lipsită de fasoane.

Vă prilejuiesc astfel întâlnirea cu romanul „Inimi cicatrizate” publicat în 1937, cu un an înaintea morţii. Este povestea unui tânăr student la medicină, Emanuel, diagnosticat cu „Morbul lui Pott”, o boală degenerativă a oaselor. Alter ego al lui Max însuşi, pacientul din roman este trimis la Berck-sur-mer în Nordul Franţei unde exista un sanatoriu de profil. Aici viaţa coti­diană devine iniţiere în moarte. Ti­nereţea luând forma îndrăgostirii şi a prieteniei cu cei de-o seamă se opune cangrenării şi morții, fără şanse de victorie. Rând pe rând, Emanuel vede cum se sting tinerii colegi de sanatoriu. Moartea este de fiecare dată parşivă şi imorală, putridă şi sinistră. Iubirea amputată faţă de Solange, meditaţiile asupra sensului vieţii edifică un roman marcant, de neuitat. La doar douăzeci de ani, Emanuel devine mult prea conştient de singurătatea suferinţei individului prea mic în angrenajul uriaș al lumii. Pe scena cu miliarde de personaje, tragedia unui singur ins semnifică mai puţin decât o lacrimă într-un ocean. Într-o frumoasă dimineaţă, Emanuel contemplă oceanul Atlantic printre dune, timp în care prietenul său, bolnav şi el, suportă o aproape inutilă intervenţie chirurgicală: ,,În clipa în care dimineaţa se ridica imensă în toată prospeţimea ei, undeva, un bolnav zăcea pe o masă de operaţie şi şuvoaie de sânge curgeau dintr-însul. Absurda şi grotesca diversitate a lucrurilor! Ce cantitate infinită de inutil calm conţi­nea în dimineaţa aceea oceanul faţă de neliniştea şi zbuciumul unui singur om…”

Perfect racordat la Modernismul francez, romanul lui Max Blecher ne reprezintă cu onoare în faţa literaturii europene interbelice. Prin Max Blecher, proza românească şi-a însuşit estetica urâtului, nevroza tematică şi postsimbolismul într-o manieră originală. Nu putem decât regreta pierderea prematură a acestui scriitor care ar fi mo­dificat ierarhia prozei româneşti de secol XX.