Pe marginea emisiunii ,,România, te iubesc!''

Fiind şi mamă şi profesor, mi se pare că pot avea o dublă perspectivă asupra şcolii româneşti. Pe de o parte, dimineţile îi observ pe părinţii grăbiţi cum îşi parchează agresiv maşinile, intrând apoi fioroşi în şcoală, fără a da bună ziua măcar. Pe de altă parte, după-amiezele, acasă cu fiul meu, aflu care mai este programa şcolară din lecţiile primite, remarc ce manuale sau auxiliare sunt folosite, îmi dau seama că suntem norocoşi neprimind cantităţi interminabile de teme.

În cea mai recentă emisiune ,,România, te iubesc!’’ s-a ridicat  problema stării de marasm şi de apocalipsă din şcoala românească. Consider că asemenea emisiuni sunt binevenite. Dintre aspectele prezentate, două mai cu seamă m-au sensibilizat, aş spune. Astfel că îmi propun să glosez niţel asupra noţiunilor de individ şi competiţie.

În emisiune s-a dat exemplul şcolilor din Finlanda în care accentul se pune pe individ, nu pe grup. Dincolo de beneficiile unui învăţământ personalizat (cam cum se petreceau lucrurile pe vremuri în familiile aristocratice: un profesor la un elev?), eu una simt un iz de utopie aici. Este adevărat că educaţia frontală, tradiţională, ex catedra este rigidă, dar nu demonică şi nici întotdeauna inutilă. Ea a dat mari intelectuali cândva, dar a şi generat  microbii îndoctrinării naziste sau comuniste, e drept. Sugerez ca ea să fie judecată cum grano salis, pentru că la polul opus educaţia ultraindividualizată  poate crea inşi incapabili de solidarizare. Deja caracterizaţi de egoism social şi nu numai, mă tem ca riscăm să dobândim frică de ,,celălalt’’(vezi Jacques Derrida), un soi de depersonalizare, de asocializare. Desigur că norma socială, adeziunea la un grup este şi ea o formă de coerciţie despre care vorbea Heidegger în ,,Fiinţă si timp’’. Cu toate acestea, înlocuind radical impersonalul ,,se’’ (din ,,se cuvine’’, ,,se face’’, ,,se consideră’’ etc.) sau empaticul ,,noi’’ cu seria pronominală ,,eu, pe mine, mă’’ riscăm să devenim prea suficienţi nouă înşine. Când toţi părem unici şi irepetabili, atunci ierarhiile devin imposibil de construit, nu credeţi?

Cât despre competiţie, ea a fost prezentată ca fiind învăţată exclusiv din şcoală, detaliu cu care nu pot fi de acord. Oare şcoala actuală e singură ,,mama competiţiei’’? Nu cumva societatea de consum, media şi corporaţiile sunt ele însele generatoare de mentalitate competitivă? Dacă privim un minut priveliştea familiilor contemporane aflate în goana achiziţiilor de dinaintea Crăciunului prin mall-uri, cred că vom observa o competitie avant la lettre. Implicit priveliştea bulevardelor şi a şoselelor noastre sunt paradigme ale competiţiei, examene ale puterii şi ale dominaţiei prin instrumentalizarea maşinilor pe care le conducem. Cine pe cine domină în jungla socială, vă întreb? Câtă vreme părinţii se ambiţionează de la grădiniţă să-şi vadă copiii la ,,panoul de onoare’’ -nu contează prin ce căi-, deja competiţia se învaţă de acasă, şcoala românească doar aducând completări (prin proasta gestionare a programelor, a examenelor, a personalului) unui întreg complex psihotic naţional.