M-am gândit să-l pun în dificultate pe Andrei Ando, adresându-i câteva întrebări. N-am reuşit să-l ,,destabilizez'', o mărturisesc spăşită, dar măcar posed o frumoasă probă a sincerităţii sale. Iată ce a ieşit:

-Din emisiunile pe care le propuneți sau pe care le moderați se vădește apetența dvs. pentru actul de cultură. De unde provine acest interes?

-Din formarea mea umanistă. Poate ea este de vină şi pentru faptul că sunt mai puţin pragmatic şi mai mult visător. Sunt un idealist care se raportează la valori şi la principii, deşi înţeleg foarte bine că nu este în spiritul acestor vremuri. Nu m-am văzut niciodată o persoană care îşi valorifică forţa, ci intelectul. M-a avantajat, este adevărat, faptul că părinţii mei au insistat mult să mă şcolesc, să mă specializez, au făcut eforturi şi sacrificii mari, de care abia acum, când am şi eu copii, sunt conştient. Gândeau că un intelectual are viaţă mai uşoară. Am avut dascăli pe care i-am preţuit foarte mult şi de la care am învăţat foarte mult, în primul rând exerciţiul interuman: învăţătorul Cordoş Ionel, diriginţii Circa Mircea, Jurici Jiva şi Lucia Meşter, scriitorul Gheorghe Schwartz, eminentul pedagog Anton Ilica, filosoful Florea Lucaci şi nu în ultimul rând doamna Lizica Mihuţ, care nu mi-a fost profesoară dar cu care am interacţionat foarte mult, ca jurnalist, şi de care mă leagă un profund respect. Am avut, ca modele, oameni de cultură, probabil asta explică aplecarea mea către acest fenomen. Apoi, sunt extrem de pasionat de istoria locală, mă consider, înainte de toate, un patriot arădean. Or, locurile acestea sunt profund conectate la fenomenul cultural – aici a funcţionat un conservator, Preparandia, o episcopie puternică, am avut redacţiile celor mai importante ziare româneşti (Tribuna şi Românul), Aradul a fost epicentrul intelectualităţii româneşti antebelice. Biserica, şcoala şi familia arădeană de odinioară şi-au lăsat amprenta nu numai asupra acestei societăţi, ci şi a oamenilor locului. Sunt mândru de apartenenţa mea la această comunitate! 

- Cum vedeţi raportul dintre artă, cultură şi rating?

-Întrebarea pe care mi-o puneţi este extrem de dificilă pentru un director de televiziune. Sigur că noi încercăm să promovăm calitatea, însă întrebarea este în ce măsură publicul îşi doreşte să recepteze acelaşi lucru! În dezbaterile publice, în sondajele de opinie, oamenii declară cu tărie că vor mai multe emisiuni culturale, vor artă, vor teme de mare angajament la televiziuni. Pe de altă parte, constatăm că tocmai acele televiziuni care abordează astfel grila de programe sunt printre codaşele cifrelor de audienţă. Am fi tentaţi să spunem că este un paradox, dar nu e defel aşa! Oamenii, pe stradă, în discuţii, încearcă deseori să pară ceea ce nu sunt; să pozeze în persoane mai pretenţioase, mai preţioase, mai rafinate. Acasă preferă însă divertismentul facil; se uită la spectacole cu femei despuiate, cu forme atrăgătoare, urmăresc dezbaterile cu scandal, agreează cu totul altceva decât susţin în public. Nu trebuie nici să ne surprindă, nici să ne intrige asta. Nivelul majorităţii nu este foarte ridicat! Oamenii se uită la lucrurile pe care le pricep, care le fac plăcere, nu îi preocupă discuţiile sofisticate care îi fac să realizeze cât de puţine cunoştinţe au. Televiziunile, pentru că sunt societăţi comerciale dependente de reclamă, difuzează emisiuni vizionate, lejere, să atragă cât mai mulţi telespectatori. Se murdăresc, pentru că murdăria se vinde. Arta şi cultura sunt preocupări de nişă, can-canul, erotismul, grosolănia, violenţa sunt generaliste. Un post de sport a promovat, la un moment dat, rubrica meteo prezentată de femei cu sânii goi. A fost imbatabil! Pe de altă parte, TVR Cultural a dat faliment. Într-un interviu pe care l-am avut cu Marcel Iureş, îl întrebam exact despre această chestiune. Răspunsul său m-a lăsat să înţeleg că şi domnia sa este mult mai preocupată în acea fază a vieţii sale de cele trupeşti decât de cele spirituale, şi a fost o decepţie pentru mine. Dacă şi un mare actor gândeşte astfel, atunci ce pretenţii să am de la un oarecare?! 

- Cu certitudine mass-media modelează azi oamenii de mâine. Vă împovărează sau vă entuziasmează această responsabilitate? 

-Activitatea mea la televiziune nu o percep ca pe o povară, ci ca pe o şansă, deci mă entuziasmează fiecare minut al ei. Mă simt foarte confortabil în presă, încerc însă să mă menţin cu picioarele pe pământ şi să nu mă las copleşit de entuziasm, să nu mă supraevaluez. Pe de altă parte, nu cred că trebuie să se amăgească nimeni din presă că televiziunea sau ziarele ar modela pe cineva. Chiar ar fi tragic ca oamenii din presă să modeleze! Noi aici nu suntem nici dascăli, nici preoţi, nici psihologi, ci slujbaşi ai unor interese patronale, ai acelor puncte de rating care vând bine rezultatul muncii noastre. Se discută despre funcţia educativă a presei, cu un ton de reproş faţă de cei care nu şi-o asumă. Ei bine, presa nu are o funcţie educativă! În teoria mass-media se discută despre funcţia de informare, entertainement, comercială, dar nu şi despre cea educativă. Poate televiziunile publice şi-ar putea asuma un rol educativ, dar iată că şi ele sunt supuse aceloraşi mecanisme comerciale, trebuie să facă profit. Deci nu cred că mass-media modelează sau ar trebui să aibă ambiţia că are vreun rol modelator. Fiecare dintre oamenii care scriu sau apar la tv trebuie să fie extrem de responsabili faţă de meseria lor. Sunt oameni cu vizibilitate care, chiar dacă nu modelează, cu siguranţă influenţează publicul. 

- Un moment de excepţie din profesia dvs. nu lipsită de inedit şi de…excepţii?

-În fiecare zi apar momente de excepţie, datorită faptului că lucrăm cu oameni care au probleme, uneori probleme speciale, au neplăceri, au bucurii; lucrăm cu oameni cărora de multe ori nu le face plăcere să interacţioneze cu noi, şi-ar dori să ne elimine din peisajul mediatic şi să discute cu persoane obediente sau nepregătite. Suntem expuşi foarte multor presiuni, de la cele politice la cele economice. Înţeleg însă că întrebarea Dumneavoastră se referă la o picanterie – dacă există vreun episod memorabil în activitatea mea. Sunt multe astfel de episoade. Am fost la Bruxelles atunci când s-a decis admiterea noastră în Uniunea Europeană şi am realizat un şir de interviuri cu înalţi oficiali europeni chiar în preziua votului. Desigur, asta nu i-a influenţa în niciun fel, dar pentru mine, profesional, a fost o satisfacţie. Am intervievat cei mai importanţi oameni din România şi am constatat cât de mult mit este în jurul lor şi cât sunt ei, în realitate, de abordabili, ceea ce le şi spun mereu studenţilor mei de la Jurnalism. Dar pentru că interviurile în direct, la tv, au un alt farmec decât cele scrise în ziar, sunt câteva episoade interesante legate de declaraţiile unor personalităţi. Una repeta cu obstinenţă că este nevoie de un Partneriat Public PRIGAT în Arad, când termenul corect era Parteneriat Public Privat. Altă persoană, candidat la primăria Arad, şi-a cerut iubita în căsătorie chiar în emisiunea mea, în direct, fără să fi fost un gest dinainte regizat. Dar cu cel mai mult drag îmi amintesc de un episode de la 1 aprilie, pe la mijlocul anilor 1990, când lucram la ziarul Adevărul, şi am anunţat că Michael Jackson va concerta pe stadionul UTA. Sute de persoane s-au grăbit să îşi cumpere bilete de la magazinul pe care îl indicasem, şi tot sute de reclamaţii am primit la redacţie de la cei care nu au gustat gluma… Un alt episod interesant a fost în biroul meu, în timpul unui interviu cu Traian Băsescu. L-am întrebat ce părere are despre reamplasarea Monumentului Celor 13 Generali la Arad şi m-a rugat să închid reportofonul. Apoi a făcut câteva comentarii personale, din care reieşea că nu este de acord cu ideea reamplasării. Când am reînceput să înregistrăm, s-a declarat un suporter al repunerii statuii pe soclu. Asta a propos de sinceritatea politicienilor…

- Cum vedeţi raportul dintre ziarele on-line profesioniste şi bloguri? Se concurează sau se tolerează cele două medii? 

-În niciun caz nu se concurează. Cel puţin nu în România. În Statele Unite ştiu că există bloguri profesioniste, cu angajaţi permanenţi şi buget substanţial, dar între ele şi un ziar on-line nu este o foarte mare diferenţă, pentru că ambele sunt concentrate pe informare, pe comentarea evenimentelor. Dacă vă referiţi la blogurile personale sau la reţelele de socializare, ele nu sunt în concurenţă cu presa on-line. Nu înseamnă că dacă publici o fotografie cu un curcubeu sau distribui o piesă muzicală, eşti ziarist, chiar dacă te simţi important că ai contabilizat 100 de like-uri şi cercul tău de prieteni admiră cât eşti de frumos şi de deştept. Lipsesc elementele constitutive ale ştirii: noutatea, interesul public, informaţia. Eu consider blogurile, reţelele de socializare, mai degrabă ca nişte jurnale personale publice, care surprind anumite stări, trăiri interioare. Nu există nici o ritmicitate a actualizării lor, postăm când simţim nevoia, pe când un ziar nu poate fi neglijat, acolo trebuie să existe o consecvenţă, o seriozitate. Am citit, într-un comentariu critic la un articol al meu, punctul de vedere al cuiva care spunea că presa scrisă şi cea on-line nu mai sunt citite şi că impactul este mult mai mare dacă postezi un mesaj deştept pe reţeaua de socializare. Este o abordare, totuşi, desuetă. Niciun blog şi nicio reţea de socializare nu au credibilitate mai mare decât ziarele. Sigur, este foarte adevărat că au pătruns şi în această breaslă neaveniţi care afectează extrem de grav imaginea presei: sunt oameni agramaţi, poate persoane care au fost condamnate penal pentru diverse fapte, sunt personaje pestriţe, şi ele ajung să pună etichete de la înălţimea calităţii lor de jurnalişti. Ne putem întreba dacă o presă eterogenă moral poate fi considerată un reper. Pe de altă parte, pe lângă aceşti jurnalişti, impuşi de conjunctură sau de patronat, în fiecare redacţie există şi oameni responsabili care înţeleg greutatea misiunii lor. Jurnalismul nu este nici hobby, nici meserie – este vocaţie, o practici 24 de ore din 24. Blogul este (deocamdată) un moft drăgălaş.

Existenţa omului nu e un sistem de ţevi în care atunci când un segment s-a defectat intervine instalatorul, înlocuieşte bucata uzată şi sistemul reporneşte ca nou în parametri optimi. Destinul celor mai mulţi dintre noi pare sortit uzurii, irosirii şi ireparabilului. Ne identificăm cu casele şi maşinile posedate şi considerăm că în instinctul exacerbat al posesiei constă însăşi fericirea. Dar nisipul din clepsidră se scurge imuabil şi singurătatea ne pândeşte după colţ.

,,Da’ eu pentru cine mă vopsesc?’’ se-ntreabă în repetate rânduri Ţiţi, mama din ,,Cei mari, cei mici’’. Aflată la jumătatea vieţii, taman în punctul critic în care puii, fiul şi fiica, părăsesc iremediabil cuibul, Ţiţi-mama ar vrea să oprească timpul pe loc sau mai degrabă să-l dea înapoi, asemenea unor limbi de ceasornic. Poate printr-o  ,,magică’’ vopsire a părului, fiul ei plecat ca inginer la Atlanta ar redeveni puşti, iar fiica pe punctul să facă o căsătorie grăbită s-ar transforma în fetiţa de mai ieri. Pe de altă parte, în aproape douăzeci şi şapte de ani de căsătorie, Ţiţi n-a avut parte de şedinţe de înfrumuseţare, nici de concedii la mare,  şi iată că rutina i-a ajuns până în gât.

În urgenţa cu care Ţiţi vrea  să-şi vopsească părul, în vreme ce casa este întoarsă cu susul în jos pentru rezugrăvire, recunoaştem un subtil mecanism de punere în oglindă, de mise en abîme. Recoafarea care o obsedează pe Ţiţi rezonează cu îngrijorarea cu care Ţuţu, tatăl, priveşte reamenajarea casei. Cum asta nu se poate realiza fără nea Gigi, instalatorul sau meşterul, Ţuţu răbufneşte când acesta din urmă îl amână sine die. Motivul revopsirii reprezintă la modul evident o metaforă a aparenţelor salvate. Rezugrăvim şi acoperim rănile trecutului ori reîntinerim?

Şi peste întregul proiect al reamenajării casei pluteşte duhul banului. Deceniile de economii  şi de constrângeri i-au rutinat pe cei doi soţi şi colac peste pupăză soseşte acum un ginere ingrat care le spune de la obraz că n-au lăsat prea mare avere în urma lor. Astfel că spectacolul ne pune pe gânduri, sugerând să medităm la rostul agoniselilor şi al posesiilor. Gestul de revoltă al lui Ţuţu, cel dinspre finalul spectacolului, ne atrage atenţia cât rău ne cauzează dependenţa de bunuri şi de persoane. Iremediabil prinşi în aspectele materialiste ale vieţii, cei patru membri ai familiei s-au separat pe nesimţite unul de celălalt, ba  chiar şi când se aşază împreună par separaţi de folii de plastic, ca nişte bibelouri puse la cutie. Iluzia familiei unite se face ţăndări, fiecare ins evoluând în capsula etanşă a suspiciunilor proprii şi devenind intolerant cu aspiraţiile celuilalt. Speranţa nu pare să mai bată la uşă, nici  himericul Godot, nici măcar nea Gigi, instalatorul-minune. Singur în locuinţa abandonată de ceilalţi, Ţuţu continuă să se mintă pe sine că va rezista  eroic face-to–face-ului cu Singurătatea.

Inteligente, actuale şi infuzate de absurdul mainstreamului familial contemporan, spectacolele lui Ioan Peter Pit deschid oglinzi în care ne putem regăsi micile meschinării personale, pe care n-ar fi prea târziu să ni le ameliorăm. (Cronica mea, apărută ieri în pagina de cultură a ziarului ,,Glasul Aradului''.)

                                                                                       

În rubricuța mea din ,,Glasul Aradului'' (,,Literatură la o ceaşcă de ceai'') recomand săptămânal un roman, iar pentru azi am ales foarte încrezătoare ,,Soţ şi soţie'' de Zeruya Shalev. Încă de pe când am citit ,,Viaţa amoroasă'' am ştiut că Shalev este o mare prozatoare. Acum însă pot afirma că este o prozatoare de excepţie care-mi place mai mult decât Nicole Kraus însăşi, din a cărei familie stilistică pare a face parte.

Admir necondiţionat la Zeruya Shalev tehnica frazelor lungi de jumătate de pagină pe care le absorbi precum  apa proaspătă într-o zi de vară, pe nerăsuflate. Trebuie spus că Shalev scrie cu un entuziasm de psalmist, cu un străvechi patos transpus unor arderi interioare atât de contemporane altminteri. ,,Soţ şi soţie'' sfidează anumite blazări ale prozei contemporane mondiale şi se constituie într-un dicţionar ardent al pasiunilor, trădărilor, pericolelor şi meschinăriilor unei relaţii de lungă durată. O probă că o căsătorie nu este o formă perfectă de împlinire personală, dar şi că  ea ar trebui salvată ca idee, optimizată, căci în afara sa, ne dizolvăm ca fiinţe şi mai ales ca părinţi. Conştientă că nu am scris îndeajuns de detaliat despre această carte, iată ce text am publicat în ziar:

Zeruya Shalev,

Soţ şi soţie, Polirom, 2012

,,Întrebarea care se pune nu este dacă există sau nu iubire, întrebarea este cum se manifestă această iubire’’. În acest fel problematizează Naama, soţia din romanul Zeruyei Shalev, şi are mare dreptate. Tot ea afirmă cu alt prilej că o iubire bolnavă nu mai valorează nimic. Iubirea ca monotonie, iubirea ca dependenţă, iubirea ca obligaţie, iubirea ca act de dominare, iată temele de analiză pe care le  ridică romanul ,,Soţ şi soţie’’.

Scriitoare complexă, cu aplecare spre sofisticate analize ale relaţiilor interfamiliale, israelianca  Z. Shalev a absolvit un masterat în studii biblice şi a obţinut mai multe mari premii europene pentru literatura sa. Cât priveşte romanul pe care vi-l recomand azi, mi-am îndreptat atenţia  spre el tocmai pentru că se construiește pe o intrigă simplă, dar puternică, şi prin aceasta mi se pare a viza  numeroși cititori aflaţi în relaţii de căsătorie ori divorţ şi care se pot recunoaşte în scenele atât de contemporane descrise aici. Nu în ultimul rând, romanul devine o sinteză a erorilor şi a neliniştilor care însoţesc o relaţie de lungă durată.

Acţiunea este dinamică şi surprinde un cuplu mai degrabă tânăr, o asistentă socială şi pe soţul ei Udi, de meserie ghid turistic. Cei doi soți  se află  în situaţia de a se confrunta cu o cumpănă a vieţii în doi: boala. Într-o dimineaţă, bărbatul nu se mai poate ridica din pat, simptomele indicând o paralizie a picioarelor. Şocul bolii care soseşte intempestiv şi prea devreme o tulbură pe soţie. Ea îşi controlează sentimentele, se comportă prevenitor, dar la spital nu beneficiază de un diagnostic clar. Analizele nu indică o pareză tipică, ci mai degrabă o problemă emoţionalo-psihiatrică. Totul pare o somatizare şi o metaforă a impasului marital, soţul nu mai poate umbla pentru că însăşi relaţia lor nu mai…merge.

Ca femeie, Naama este un personaj foarte bine conturat mai ales prin trăirile ei de mamă contemporană. Ea trebuie să facă un continuu efort de concentrare ca să-şi achite obligaţiile faţă de fiica de zece ani, faţă de soţul dependent de ea, în timp ce sarcinile de serviciu nu pot aştepta prea mult. În tot acest timp, soţia se întreabă unde a dispărut pasiunea dintre cei doi, încrederea, căci aflaţi în salonul de spital nu par a se mai regăsi. Cine pe cine domină şi cine pe cine manipulează, iată problema căsătoriilor contemporane sugerează textul. Naama nu poate face abstracţie nici de îmbătrânirea inevitabilă, cea care o face să-şi irosească farmecul, şi elaborează din acest detaliu o vină personală. În tot acest timp, soţul se dovedeşte unul dintre bărbaţii care se mint pe sine că totul e încă bine, neratând nişte accese de ingratitudine. 

Cu siguranţă, romanele contemporane nu se arată blânde cu idealurile iubirii, ele tranşează în carne vie şi oferă analize psihologice ale sentimentului erotic, cel prea încercat de multiple provocări în secolul XXI. Scris cu multă pasiune, cu un strop de furie şi cu mult talent, acest roman reclamă cititori lucizi. În schimb, pentru cei care visează la iubiri idealizate şi fericite, recomand  mai degrabă întoarcerea la literatura romantică ori clasică, nicidecum proza acestei importante şi fascinante scriitoare.                                                                                                                          de Anca Giura''