Ochii Beatricei

Unul dintre eseurile mele favorite din ultimii ani este ,,Ochii Beatricei'' de Horia-Roman Patapievici. L-am citit în 2004 şi am revenit asupra lui zilele acestea. În fapt, textul redat în condiţii impecabile în ediţia 2004 de la Humanitas reprezintă o conferinţă Microsoft pe care a susţinut-o HRP în virtutea competenţelor sale de fizician, de scriitor şi de filosof. Or, asupra Divinei Comedii, o aplecare strict de hermeneutică literară nu este şi nu va fi suficientă. Dante Alighieri (Florenţa,1265-Ravenna,1321) era un erudit al timpului său, un renascentist -incipient- veritabil care stăpânea toate ştiinţele cunoscute pe  la 1300, completa zestre ştiinţifică şi artistică a secolului său. Prin urmare, o specializare polivalentă este de reclamat exegeţilor săi contemporani. Şi câţi o mai au?

Argumentarea  impecabilă  a eseistului H.-R. Patapievici pleacă de la o punere în chestiune onestă şi clară:,,Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante?''. În fond, aceasta  este cheia înţelegerii  operei capitale, care e Divina Comedie, şi anume capacitatea de a vizualiza arhitectura sferică şi conică (de lentilă) a  textului.Cititorul ideal al operei danteşti trebuie să fie, cum altfel, un ins capabil să vizualizeze mental ordonarea  teologică şi geocentrică a ceea ce Dante a conceput. Mai este posibilă această dehermeneutizare astăzi când straturi-straturi de informaţie ştiinţifică şi tehnologică s-au aşezat peste ,,ochii minţii'' unui cititor din zilele noastre, îndepărtându-l cu şapte secole de momentul 1300? S-a petrecut un recul vizionar.Şi iată cum.



O teorie corectă pe care o regăsim şi la  Ioan Petru Culianu( vezi ,,Eros şi magie'') este aceea că faţă de omul medieval, omul mediaval sau ,,homo tehnologicus'' nu mai are capacităţile unei călătorii fantastice, pur mentale. El se serveşte de iconi, de informaţii şi de programe sau, în absenţa acestora din urmă, devine la nivel imaginar neputincios. Strict mentalul propriu nu-i mai este suficient.  În schimb, arată Horia-Roman Patapievici, ,,Dante poseda o imaginaţie poetică fundamental vizuală. Vizuală în sensul că Dante avea viziuni şi le construia apoi verbal.(...) Dante trăia într-o epocă în care oamenii mai posedau încă deprinderea psihică de a avea viziuni, deprindere pe care noi nu doar că am pierdut-o, dar o dispreţuim-de vreme ce azi lăsăm viziunile numai pe seama ,,oamenilor anormali'' ori ,,inculţilor''. Visele noastre ale modernilor, spunea Eliot, sunt inferioare pentru că ne vin de jos, inconştient, în timp ce visele medievalilor veneau de sus şi erau viziuni.''

Alegorie a transformării iubirii, a afectului, în adoraţie intelectală pură, La Divina Commedia, este sinteza viziunii asupra lumii celor văzute şi nevăzute pe care o producea omul medieval erudit. Esenţializând iubirea castă pentru Beatrice în vehicul al cunoaşterii, Dante realizează suprema călătorie fantastică a Evului Mediu, topind teologicul în ştiinţa şi  în arta vremii. ,,Ochii Beatricei'' reprezintă oglinda iubirii şi efectul de lentilă al cunoaşterii prin adoraţie. Adoraţia şi viziunea, două îndeletniciri străine universului nostru satelizat şi ,,explicabil''.... În acelaşi timp, noi, modernii, nu mai beneficiem de o imago mundi coerentă ca şi cum ,,de când am uitat de Dumnezeu, lumea noastră a încetat să mai aibă un chip''. Deşi incorectă, dar ei n-o bănuiau, imago mundi medievală era aceeaşi  ca a grecilor vechi, geocentrică, vezi  opera De Caelo a lui Aristotel. Omul medieval îşi considera planeta centrul universului, timp în care omul contemporan a gustat infinitezimalul planetei Terra la nivel macrocosmic prin dovezi ştiinţifice. Povestea dantescă atestă un anumit mental colectiv care funcţiona perfect înainte de Copernic în care numai prospectarea prin ochii minţii putea vizualiza sfera concentrică şi teologică a lumii  de-atunci. Într-un fel, Dante ca prototip al omului medival este aşezat prin forţa  creaţiei divine în centrul lumii şi privind în sus ajunge în Empireu prin vehiculul unui suflet  limpezit  de iubire intelectuală şi teologică, călăuzit de o pură Beatrice. Iată visul  etern  al metamorfozei în spirit pur, etern pe care mental o realizau medievalii şi care ni se pare inutilă nouă.