Încă o dată vă avertizez:: dacă sunteţi bărbat, faceţi cale-ntoarsă. :)

,,El umblă gol prin casă, se mişcă nepăsător ca o jivină perfectă, inocentă de propria ei goliciune. Îşi mişcă muşchii lungi ai coapselor cu agilitatea şi neruşinarea unei sălbăticiuni, sau a primului om, acolo, în pădurea virgină(...). Îi privesc nodul atârnând moale şi delicat între coapse. Mă uimeşte de fiecare dată rădăcina aceea contorsionată ca a unei plante lemnoase ce şi-a lăsat în afară începutul spasmodic ca să izbucnească cu frunzele şi inflorescenţa undeva înăuntru. E ceva frumos şi oribil în el. Ceva atât de moale-organic şi totuşi absurd, aberant, ca o invenţie nu prea fericită a cuiva care n-a ştiut cum să încheie armonios partea de jos  a pântecelui. Pare adăugat-un ciorchine de strugure, o punguţă de catifea sau o grenadă perfidă-pare lipit mai târziu de alcătuirea în rest perfectă a trupului. Mă uimesc întotdeauna când îi zăresc nodul moale şi mătăsos. Vederea lui mă surprinde, rămân perplexă şi fascinată, încerc să înţeleg. Imaginaţia mea e  blocată de un fel de uluire uşor înspăimântată. Ca de fiecare dată când văd ceva care, asemenea lumii acesteia, este frumos şi oribil totdeodată, este animalic şi sfânt, e mădular trupesc şi e instrument al exaltării brusc văzătoare, care percepe în sfârşit că ceea ce e creat şi creează este deopotrivă şi bucată brută de carne, este enigmă şi ieşire şi cale.''( Magda Cârneci, FEM)

Psihanaliştii ar putea-o numi transcrierea unei invidii de penis. Dar ar greşi amarnic. Noi o asimilăm ca pe o pagină de proză perfectă,  ca pe descrierea unui obiect al adoraţiei. Din când în când femeile trăiesc astfel de  clipe de adoraţie, de luare în posesie şi de mirare.  În acest secol pixelic, probabil că am pierdut ceva esenţial din minunata şi răvăşitoarea perplexitate pe care ne-o induce vederea unui trup viguros şi gol. În ce le priveşte pe femei, mai ales atunci când văd prima oară un trup masculin dezvelit, au o atenţie concentrată pe ceea ce face diferenţa cu trupul lor, cel bine ştiut.

Epistolarul imaginar din care se constituie FEM-ul Magdei Cârneci, volum numit impropriu roman, consider eu, este o carte de referinţă a anului editorial  2011 şi nu numai. Scris pe parcursul a un deceniu, FEM este un text de neuitat, profund, insolit, vizionar, erotic-ezoteric. Fără a epuiza misterul feminităţii ca  dat natural şi ca percepţie asupra lumii, Magda Cârneci se ia în posesie ca femeie şi ca femeie-scriitor într-un mod care mă face invidioasă. Or, autoarea devine capabilă să dea un nume -şi ce frumos nume- unor emoţii, mistere şi trăiri feminine pe care înseşi purtătoarele lor nu le-ar pune denota. Astfel că FEM nu dezvirginează eternul mister feminin, ci-l potenţează printr-o proză perfectă ce va intra definitiv în istoria literaturii de azi ca un nec plus ultra . 

 

 

Cu o copertă expresivă şi având-o ca autoare pe Oana Orlea(alias Maria-Ioana Cantacuzino), nepoată prin alianţă a lui George Enescu şi descendentă a aristocraţiei româneşti, volumul ,,Întâlniri pe muchie de cuţit'' oferă o lectură estetă şi lejeră, rafinată şi inteligentă. Biografia autoarei-arestată politic la 16 ani-incumbă şi acestei scrieri drămuite în patruzeci şi opt de ,,momente'', iar cititorul caută detaliile dramatice ale unei vieţi care a suportat grele provocări socio-istorice. În maniera unor vise&coşmaruri transpuse textual, redate la prezentul unei aşezări pe canapeua psihanalizei, cele patruzeci şi opt de ,,întâlniri'' zugrăvesc pieziş-şi tocmai  în aceasta constă frumuseţea lor- experienţele exilului, ale carcerei, tandreţile pierdute, morţile celor nepreţuiţi, iubirile furate. Oana Orlea nu alege exhibarea diaristică, ci metaforizarea fină a unor experienţe ce sunt când viaţă,  când vis.  Fineţea percepţiei sale de scriitoare dă viaţă unor personaje iubite, obiectelor dragi, dar şi călăilor săi, într-un inventar al memoriei. Ilustrez cu povestirea nr. douăzeci şi şase maniera subtilă şi tandră în care a fost scris volumul de faţă, un fel de prozo-poem în diapozitive. (În cele ce urmează autoarea se referă la casa sa franceză, cea care i-a fost martoră şi la bucurie, şi la întristare.),,Iar ea se împodobea cu ce avea mai frumos, pereţii cu geamlâcuri începeau să scânteieze cu mii de lumini, îşi culca umbra pe oglinda iazului, albul pereţilor ei dădea un aer misterios umbrei copacilor falnici şi învia verdele pajiştii. Seduşi de ea, iubiţii mei rămâneau o vreme, îmi vorbeau despre dragoste şi se ocupau de ea mai mult decât de mine. Ajungeam să mă supăr tot auzindu-i vorbind despre ea şi iar despre ea, de plafonul ei, de podeaua ei, de jgheaburile ei, de burlanele ei. Mă despărţeam de ei, ei se despărţeau de mine. Cum îmi era frică să rămân singură cu ea, plecam de îndată  la vânătoare.

            Toate acestea s-au terminat de multă vreme. Şi pe malul iazului, umbra mea se contopeşte cu a ei. Mă aplec să mă privesc mai bine. Femeie bătrână. Casă. Luciul apei freamătă, cele două imagini se tulbură, iazul nu mai este decât o mlaştină posomorâtă.''

deşi mi s-a oferit prilejul mai în toamnă, când l-am cunoscut pe viu. Se întâmplă astfel că am întâlnit omul înaintea cărţii, în ciuda faptului că eu aş fi preferat, deontologic vorbind, să fie altminteri. Pot spune atunci că Bogdan Coşa este un tânăr intelectual inteligent, un amestec de rezervă ironică şi de directeţe care nu devine niciodată tupeu, o prezenţă echilibrată, plăcută şi pozitivă. În unele momente, am întrevăzut în el o sensibilitate pe care o ţinea cu greu în frâu, datul unei firi artistice prin excelenţă,  dar nu vreau să divulg tot şarmul persoanei sale aici, ar fi impropriu şi neelegant. Şi peste toate, este braşovean, iar mie  însemi asta-mi place, căci îndrăgesc Braşovul şi pe oamenii săi.

Dar cum e autorul Bogdan Coşa?... mă aştept a fi întrebată. Să zicem că am ceva experienţă cu proza românească de azi, aşa că voi fi dură, inflexibilă. Afirm atunci că Bogdan Coşa este un prozator puternic, încă imberb, care a debutat prea repede. Desigur, e  bine ca la un pic peste douăzeci de ani să fii în atenţia editorilor, dar eu vreau să văd cum va folosi Bogdan faima asta incipientă. Or, Poker este o poveste foarte contemporană despre tinereţe, risc, prietenie, iubire şi bani. Are o structură epică bine gândită, coerentă şi antrenantă, ceea ce nu e de co(d)lea, la un prozator de 22 de ani. Însă dialogurile grăbite, superficialitatea prezentării unor personaje secunde m-au determinat să imaginez romanul de debut  al lui Bogdan Coşa ca dezvoltabil cu încă o sută de pagini, pentru aprofundare psihologică.

Mi-a plăcut-dar aş fi vrut mai mult- episodul erotic care îl împarte pe tânărul student pasionat de pokerul ca sursă de îmbogăţire între Ada ţi Andreea şi felul în care percepe el dragostea( nu  pe aceea din,,vremea holerei'', ci pe aceasta mai factice, mai contemporană). Dar cele două personaje feminine îmi par plate, refuzate unei aprofundări de care cititorii au, totuşi, nevoie. O anumită grabă a scriiturii, o oarecare sacadare stilistică fac din Poker un roman atrăgător pentru generaţia foarte tânără, dar uşor aerat pentru cititorii  înveteraţi. Astfel că n-am să-i cer lui Bogdan Coşa să se lase de scris proză aşa  după cum am procedat cu alţii. Ar fi nedrept şi n-aş fi corectă cu mine însămi. Dimpotrivă, îl încurajez să scrie, să scrie, să scrie. Prevăd că următorul său roman va fi mult mai aprofundat, mult mai ,,psihologizat'' ,  în virtutea unei exigenţe de sine scriitoriceşti  ce-şi va da obolul.

Una peste alta, Bogdan Coşa este un autor ce se pretează la a deveni remarcabil, dacă nu va păcătui prin pactizare cu scenaristica.

 

Eram datoare cu aceste fotografii. Iată, în fine, o parte din ele. Pe scurt: în 18 noiembrie, MMH a fost invitatul meu la Cărtureşti Arad, dorind să-l fac cunoscut unor mai noi cititori ai săi. Întâlnirea a fost agreabilă pentru autor, care s-a arătat plăcut impresionat de găzduirea noastră, şi deopotrivă pentru publicul care l-a ascultat.  Unul dintre momentele cele mai plăcute a fost atunci  când Marin mi-a spus entuziast cât de frumos i-a recitat actriţa Alina Danciu poemele( vezi foto1). În fapt, Marin sper să confirme că nu putea să fie decât foarte bine la Arad, unde a avut trei provocări feminine( el, care scrie despre zborul femeilor,, pe deasupra bărbaţilor,''... păi, nu?) tot una şi una: a mea, a Alinei, precum şi a Liei Faur, poeta solară care a venit special în public în acea seară. Ar mai fi de spus că în ultima fotografie am dovada vie că poeţii  Lia Faur şi Marin Mălaicu-Hondrari s-au întâlnit prima oară, pe viu, la ,,masa mea''. A fost ceva inedit şi minunat deopotrivă şi mă mândresc cu această prilejuire&,,aranjare a ploilor''.

,,hi,

treci maine pe la mine sa te fac cu-n DERANJ  

sa mai stam si noi la o tacla, 

o zi frumoasa, bengoasa''

(Zice Poetul( vleac) pe mail către mine. El lucrează la o bibliotecă universitară în zona veche a oraşului şi e plăcut să-l vizitezi acolo. E-n elementul lui.)

Carevasăzică, vorbim de antologia Deranj ce se lansează zilele acestea la Gaudeamus. E făcută din textele noastre, ale grupului ce am participat acolo, iar starea  în care ele au fost produse se poate deduce şi din poza ataşată, făcută de Lavinia Branişte şi în care,,evoluez'' alături de Teodora Coman şi de Cosmina Moroşan. Mai multe puteţi afla de aici, de la excelenta prefaţatoare a antologiei, aceeaşi Teodora Coman: http://insemnaridinsubterana.wordpress.com/2011/11/01/deranjul-de-la-savarsin/

Să fiu tare, să fiu dură? Mda, cam aşa se cere pe bloguri: să fii invulnerabil(ă). Simt nevoia să dau o raită prin blogurile bune pe care le-am văduvit de prezenţa  mea în ultimele două săptămâni, cel puţin . Nu ştiu dacă  ele îmi duc dorul, dar eu lor certamente da.( Ei bine, uite, n-am putut fi dură, v-am scris ce simt...)

După cum insinuam mai zilele trecute, diseară  sunt gazda unui eveniment mare. N-am voie s-o dau în bară, ştiu. Mi se spune că sunt prea exigentă. Degeaba, cred în continuare că dumnezeirea stă în detalii. Înţeleg că sună prea franţuzeşte, prea snob.

Şi după ce totul se va încheia, după ce obligaţia-mi de gazdă se va termina-că va fi fost  ,,foarte bine,'' că va fi fost numai ,,binişor''-, am să  cer cu tărie: ,,o tărie!''.

M-am lăsat pe mâna lui Daniel Trofin de la Cărtureşti şi apoi pe aceea a lui Flavius Veliciu. Eu care nu mă las cu una cu două, ba nici cu trei, ba nici cu patru. În fapt, am venit cu ideea evenimentului, cu titlul şi cu invitaţii, Daniel Trofin cu logistica, iar Flavius(propus de Daniel) cu afişul aşa cum îl vedeţi. N-am mai avut nimic de comentat, mi-a plăcut total din prima. Acuma, Marin va avea o surpriză, el ştie doar că trebuie să vină, niciun detaliu în plus. În acest moment e pe la Viena şi sper să-i placă invitaţia noastră ,,la castel''. (Mulţumesc, Daniel Trofin. Mulţumesc, Flavius Veliciu.)

în mansardă nu contează pe ce lume trăieşti

dacă e sezon de ploaie de secetă sau de împerechere

dacă pesticidul a dat sau nu între timp

 rezultate

de 8 martie, baia mi-a deschis promisiuni

dintre cele mai nevinovate

ştiu, e greu de crezut când strâmbi din nas

totuşi, nucleul de atracţie al casei mele e aici

cele cinci găuri de la scurgerea chiuvetei

 au rotunjimea florii preferate

pot scuipa pe ea când mă spăl pe dinţi

fără sentimentul culpei

aproape prosternându-mă

aproape spălându-mă de păcate

 ...pe (câteva)alocuri seamănă cu Sylvia Plath. Pe alte câteva, puţine, cu Marta Petreu. Dar pe cea mai întinsă suprafaţă a liricii sale, aduce cu nimeni altcineva decât cu ea însăşi. Aşa că Teodora Coman este o poetă pe cale de(atât de aşteptată) apariţie. Am astăzi fericita şi nesperata întâietate a unor postări din  poemele sale ce se vor grupa într-un curând florilegiu editorial.( Păstrez secretul titlului şi al editurii, în rest...)

Aş vrea să subliniez succint şi în avanpremieră calităţile unice ale poeziei Teodorei Coman, aşa cum le percep eu. În primul rând, ea este de o actualitate deosebită atunci când ,,scutură covorul iluziilor'' noastre de receptare privitoare la lirica feminină în general. Poeta Teodora Coman este perfect capabilă să transgreseze propriu-i trup şi însuşi propriul creier feminin pentru a deveni necruţătoare cu  taman condiţia sa de femeie. În contraponderea esteticii chirurgicale-stricto sensu- care a instituit(ooo, vai!) un nou model, comercial, de frumuseţe feminină, Teodora Coman execută o fină chirurgie a înseşi  predestinării sale feminine. Nonapartenenţa-i  la  clişeele feminităţii contemporane este evidentă când face apologia sânilor care nu mai trebuie să producă lapte sau a pielii necosmetizate  în poemul:

cât aş vrea ca venele să-mi fie mai vizibile

când o să cobor cu-adevărat de la mansardă

să mă dau în petic cu pielea vălurită

ca scoarţa pământului profund tulburată

de rădăcinile copacilor bătrâni

dar pentru asta trebuie făcut ceva concret

îmi ţin cât pot de mult respiraţia

sunt cu gândul complet concentrată

 pe marile mele artere umflate

 ca nişte cobre special antrenate

pentru scuipatul cu sânge

pe stradă bărbaţii sigur mă vor ocoli

mă vor crede prea masculină

pentru gustul lor

Cruzimea de sine şi vocaţia propriilor radiografii, endoscopii, tomografii şi a altor proceduri invaziv-lirice fac din poezia Teodorei Coman un experiment de lectură şi de...autolectură. Incizând precis şi profund însă, Teodora Coman are grijă să nu împroaşte sânge, totul rămânând curat, aseptic, profesionist. Astfel că lirica sa nu cade niciodată în sadism, ci mult mai mult revine unui teme intrinseci pe care aş numi-o aceea a jertfei. Şi atunci, forţa răvăşitoare a poemelor Teodorei Coman nu vine din sofisticări lingvistice ori semantice, pe care poeta pare a le evita în deplină cunostinţă de cauză, ci din profunzimea unor imagini inedite, reconstruind o anatomie a sentimentelor înăbuşite ce nu pot fi drenate decât numai şi numai prin proceduri lirice complexe. Nutrită din marile triteţi specifice celor cu adevărat poeţi, poematica Teodorei Coman este iniţiatică, exigentă cu propriii-i cititori ca în întâmpinarea de faţă: 

mă pregătesc din nou să vă întâmpin

pe voi musafirii mei de seamă

un zâmbet secţionează faţa lent

ca cea mai fină linie dintr-o stampă

Ştiu că Teodorei nu-i place să pozeze, pardon, să fie pozată, vreau să zic. Acuma înţeleg cu asupra de măsură de ce. Teodorei îi stă mai bine în postură de statuie decât în vreuna pixelică. Iar dacă aş avea limbaj de sculptoriţă, aş descrie-o pe Teodora-poeta în ipostaza ,,îmbrăţişării de ea însăşi, cu genunchii la piept''. Din când în când statuia ei de poetesă prinde viaţă, însă. E ca şi atunci când am întâlnit-o prima oară: un pic retractilă, un pic impersonală, un pic prea exigentă, un pic maiestuoasă. Dar pentru că am abordat-o fără ipocrizii, am avut surpriza să descopăr o fiinţă sofisticată, extrem de inteligentă, tumultoasă, profund ataşantă.

 

Am meditat zilele acestea la calitatea locuinţelor din România, această ţară nicicând pasionată de arhitecturi grandioase, durabile. Niciodată destul de interesată de chestiuni estetice. Poate că firile sensibile, degustătorii mai mici sau mai mari de artă, se simt mai frustrate decât alţii de însăşi dezolarea peisajului arhitectural românesc. Mă cuprinde o mare melancolie când văd localităţi mici lipsite de flori(costă numai un pic un pumn de seminţe şi câteva găleţi de apă), case renovate în culori ţipătoare, localităţi urbane transilvănene cenuşii, heteroclite, cârpite, prăfoase, cariatide cu sânii sfărâmaţi.

Un castel, un râu, o pădure

Revenind la subspecia artiştilor m-am întrebat atunci: între un apartament ,,la bloc'', o  vilă contemporană şi un castel baroc, oare ce ar alege un scriitor al zilelor noastre, ca loc al vieţuirii şi al inspiraţiei? Influenţează condiţiile de trai facerea de literatură? Impresia mea este că da, influenţează foarte tare. Aş exemplifica în lipsă de ceva mai bun cu cazul autorului Mircea Cărtărescu  care a stat un an la Schloss Solitude,( vezi imaginea) un castel german devenit ,,academie de artişti''. Acolo îşi încheie trilogia Orbitor şi se declară extrem de mulţumit de condiţiile de existenţă. E de menţionat că se găsea şi cu soţia şi cu fiul în rezidenţa literară. Când se întoarce în Bucureşti, cade în depresie, lucru ce devine de înţeles. Probabil că un tânăr scriitor ar  opina în aceste condiţii cam aşa: ,,de ce M.C. şi nu eu, care-mi scriu romanul într-o garsonieră afumată, închiriată? La rândul meu, am nevoie de o infuzie de inspiraţie.'' De aici începe o altă discuţie, ştim.

Să fie astfel visul secret al artistului în general singurătatea regală a unui castel de patrimoniu, bogat, renovat, amplasat într-o pădure prietenoasă? Fără îndoială că orice creator are nevoie de o izolare confortabilă, pe anumite  etape ale vieţii sale artistice, cel puţin. Cât despre cel mai mediatizat scriitor român contemporan(sic!), pot proba că, pe de o parte, în jurnalul său vădeşte  orgoliul celui care merită toate aceste călătorii de creaţie, după ce afirmă în mai multe locuri că şi-a irosit viaţa în locuinţe strâmte, comuniste, astfel beneficiind de o mică şi târzie recuperare a demnităţii sale de artist.

Nu-l pot contrazice în fondul problemei; în fapt, toţi românii merităm o ţară... cu mai multe castele şi cu mai multe parcuri-păduri.

Am încheiat aseară Zen-ul lui Mircea Cărtărescu. Acest jurnal de şapte ani, atât de non-zen, în fapt. Departe de seninătatea ce s-ar revendica din titlu, volumul diaristic în discuţie este mai degrabă jurnalul unui intelectual de cincizeci de ani confruntat cu mai multe crize simultane, de natură-creatoare, existenţială, financiară, psihologică. Cea mai profundă tristeţe din jurnal devine  însăşi conştiinţa expirării timpului. Trecând pragul vârstei de cincizeci de ani, Mircea Cărtărescu se lasă pradă unui alean care se mai ostoieşte pe parcurs pentru a reveni în forţă ulterior. Luciditatea cu care îşi surprinde îmbătrânirea trupului, inerentă oricărei fiinţe vii, străpunge textul jurnalier tot la câteva pagini o dată, transmiţând o angoasă copleşitoare. Expirarea trupului este asimilată conjugat cu secătuirea vitalităţii de creaţie, drama devenind astfel dublă. 

Cărtărescu şi virtualizarea

Cibernetizarea deţine un loc important în transformarea autorului Cărtărescu. În fapt, omul M.C. conştientizează deplin şi dureros dedublarea lui în personajul mediatic şi virtualizat M.C. ce a devenit prin infuzia de celebritate realizată mai cu seamă în ultimul deceniu. Scriitorul recunoaşte că îi plac mult gadgeturile de ultimă generaţie, lectura electronică, dar, pe de altă parte, admite cât de neprofitabilă este web-hoinăreala. Pe numeroase pagini deplânge orele zilnice de căutat  pe internet în defavoarea scrierii de literatură. Uneori răbufneşte: ,,Îmi croiesc drum prin canalele web, asemenea căţeilor pământului orbi, străvezii şi imuni la durere. M-ating acolo de alţi locuitori la fel de orbi, cu sângele la fel de rece ca şi al meu. O  lume oribilă se naşte acolo, unde molia nu roade şi rugina nu mănâncă.''

Câtă sinceritate?

Acuzat că vânează celebritatea neobosit, Mircea Cărtărescu este suspectat că n-are cum fi sincer într-un jurnal ce se scrie ca destinat publicării antume. Autorul confirmă că nici nu a vizat o sinceritate ingenuă, completă, că vor exista mereu zone secretizate ale vieţii personale mai ales. În schimb, dacă jurnalul vieţii personale este cenzurat, cel al scriitorului mi se pare foarte autentic. Dispreţul auctorial de sine, cruzimea faţă de ultimele sale apariţii editoriale, sila faţă de articolele din presă care îi plătesc ratele la bancă sunt din punctul meu de vedere deplin autentice, netrucate. În rest, convenţia unei conservări de sine necesare persistă:,,Cel care îmi citeşte jurnalul nu intră în viaţa mea, şi nu doar pentru că orice text scris mistifică viaţa. Dar pentru că sensul jurnalului meu nu e de a-mi dezbrăca inima-n fundul gol, ca la doctor. Adevărata mea viaţă nu e accesibilă cuvintelor. Cochilia nu este şi nici nu reprezintă viaţa melcului.''