Orchestra Titanic, Alexander Hausvater

 

Şi a fost premiera Hausvater, aseară. Ştiam că o să-mi ia respiraţia scenografia, aşa cum s-a întâmplat şi la Amoc( vezi şi imaginea de mai jos). Căci Hausvater este un regizor migălos, cu apetenţă pentru tema decadenţei a ceea ce cândva a fost atât de glorios. Sub-tema iluziei şi a călătoriei, a orchestrei scufundate, sunt iarăşi mărcile specifice stilului săi regizoral.  Impresionante iluziile optice din spectacol-efectul de trecere  a trenurilor prin gară-, teribilă meditaţia propusă asupra rolului iluziei în vieţile noastre. Cum să suporţi viaţa fără iluzii? Cum să accepţi mizera realitate fără iluzionarea(vraja)artistică? Extrem de provocator prin filozofia sa intrinsecă textul ales( Hristo Boytchev) şi dificile cele cinci roluri. De care actorii s-au achitat minunat.

În centrul montării  un maestru iluzionist( Bogdan Costea), un mesia postmodern cu mişcări de scamator. Totul plutind într-o selecţie muzicală excepţională. Dar greul cade pe cei patru vagabonzi, actorii în roluri secundare. Ei stau într-o gară prin care trec trenurile-expres fără a opri. Visul lor e simplu&imposibil: ,,să călătorim şi noi spre alt loc, ca toţi oamenii''. Aterizat în gara lor, iluzionistul le opreşte un tren. Adică le induce iluzia aferentă opririi unui tren de lux, doar al lor. E realitate, e vis?... cine mai are curajul să străpungă mătăsurile atâtor ,,narcoze'' în care ne-am înfăşurat ca într-un cocon?

Un regizor estet, cu veleităţi hegeliene(ah, idealurile!), Alexander Hausvater perpetuează iluzia supremă  a artei: aceea că după ce vaporul se va scufunda, muzica orchestrei se va mai auzi un pic. Încă o vreme, apoi sunetele evanescente se vor topi la rându-le în valuri. Am adesea senzaţia că Alexander Hausvater  se face umil artisticeşte, aducând un obol prin arta sa regizorală unei  alte arte (supreme), muzica.