Am cu publicitatea o relaţie perversă: de dispreţ şi de fascinaţie, deopotrivă. Însăşi teza de doctorat  mi-am dorit să-mi fie axată pe literaritatea sloganelor publicitare. Dar în 2008, când o începeam, ar fi fost o minţire de sine să am acces la bibliografia pe care mi-o doream cu ardoare, aşa că am schimbat tema, revenind la realitate.

Nu vă voi povesti azi de ce cumpărăm ciocolată frumos ambalată, cutare parfum cu mosc etc. Voi fi mai simplistă, mai prozaică şi vă voi explica de ce iubim Ikea. După cum ştiti, la mobila Ikea avem şansa să o montăm singuri şi aceasta este găselniţa de bază a brandulul. Zeci de mii de ani am făcut totul cu mâinile noastre şi am extras implicit bucurie din asta. (Că am avut parte şi de frustrări nenumărate, nicio grijă, tot pe aceleaşi considerente!)  Pe scurt, există o mare satisfactie în a contempla opera mâinilor tale, iar psihologii de la Ikea ştiu asta, o ştiu bine de tot. Omul postmodern, sastisit să tot acumuleze bunuri cu o facilă apăsare de buton, se întoarce la sine însuşi meşterind ceva. De ce nu, asamblând un bufet Ikea! Astfel, redevine un pic…el însuşi, stăpân pe situaţie.

Într-adevăr, marile branduri nu sunt la fel de poetice pe cum par. Întotdeauna există ceva niţel pervers în spatele campaniilor lor. Sau poate nu? Sau poate avem nevoie de acest mister? În fond, nici măcar eu, care dau acuma lecţii pe blog, nu m-am putut abţine de la a-mi  comanda aceste neverosimile noptiere galbene Van Gogh. Şi voi persevera, mă tem, combinând elemente Ikea cu altele personalizate.

Mi-am lansat micromonografia despre Petru Dumitriu pe 3 decembrie la Timişoara, iar pe 8 la Arad. Un text critic aproape uitat a văzut lumina tiparului contribuind poate la o mai corectă înţelegere a unei opere heteroclite.

http://specialarad.ro/anca-giura-si-a-lansat-cartea-despre-petru-dumitriu-scriitorul-roman-care-si-a-vandut-sufletul-diavolului/

Mulţumesc Editurii Ariergarda şi colaboratorilor, Carmen Bayer, Dragoş Croitoru şi Camil Mihăescu.

E vorba de o înflorire târzie. Până la 35 de ani nici prin cap nu mi-ar fi trecut să public o carte. Credeam că toate textele mele pot sta liniştite, adormite, rânduite într-un sertar secret plin cu agende cartonate. Dar de la o vreme, mi se întâmpla să fiu întrebată tot mai des când voi publica ceva, căci oamenii se aşteptau, poate din pricina imaginaţiei şi a discursului meu oral, ambele nonşalante se zvoneşte, să îi surprind cu o ,,producţie scrisă''.

Mi-au trebuit trei ani să mă întâlnesc cu editorii potriviţi. Ideea de a mă publica încolţise deja în mintea mea, ca o buruiană de leac, dar nu îi întreţineam decât foarte rar subzistenţa. Nu mă grăbeam nicăieri, nu forţam nicio uşă, lăsam lucrurile să vină spre mine. 

Până să iasă de sub teasc, unei cărţi îi sunt necesare câteva luni tehnice. Cam ca la o naştere. Timpul concepţiei este de la autor la autor variabil, în cazul meu, vreo 400 de zile. Când scrii în secret o carte, ai capricii şi interiorizări mai ceva ca femeile însărcinate, trăieşti o dublă viaţă şi, ah, ziua nu are decât 24 de ore!

Iată, public prima carte la 39 de ani şi dacă ar fi să mă întorc în timp, aş face exact la fel. Niciodată nu am fost pregătită pentru asta, abia acum pot afirma că sunt. Am simţit intuitiv că trebuie să acumulez o diversitate a experienţelor de viaţă, ca abia apoi să îmi regăsesc caligrafia proprie. Senzaţia eliberării este, însă, atât de puternică, încât am şi început să o scriu pe a doua. Se pare că am vrut să demonstrez ceva şi viciul m-a prins total. Pur şi simplu este o senzaţie unică ce nu seamănă cu altceva şi am să o savurez până la capăt. 

Asortarea involuntară a umbrelei la cărţile de sub braţ. Supa fierbinte la bistroul din colţ în prea scurta pauză de masă. Soarele mocnind roşu peste un oraş prea motorizat. Un coş de bicicletă cu crizanteme şi gutui.  O pereche  de botine brodate într-o vitrină. Frunzele galbene peste capota bleumarine. Încă o febră rebelă a copilului rezolvată. O eşarfă vişinie. O melodie oldy la radio. Supa-cremă de ciuperci. O tuşă de ruj în oglinda retrovizoare. O amintire secretă la raza căreia îţi poţi bronza speranţa. O convorbire telefonică cu Daniel Vighi, act de cultură pură şi dulce amuzament - doi în unu. Un poem de Jacques Prevert. Un pahar de Syrah. O nouă seară, o nouă dimineaţă.

Nu, nu toate miresele sunt frumoase şi nici toţi profesioniştii plini de pasiune. Dar pentru zonele de nişă, cum ar fi de pildă someleria, mi-e cu neputinţă să nu îmi imaginez că numai o imensă pasiune secretă poate compensa uriaşa investiţie de timp destinată profesionalizării. Şi pentru că eu una nu am ajuns măcar la performanţa umilă de a delimita în orb şi la modul precis o Fetească Albă de una Regală, nu îmi rămâne decât soluţia de a fi de acord întru totul cu Bernard Pivot care defineşte somelierul după cum urmează:

,,De ce ai nevoie pentru a reuşi?  De o nimica toată -un ochi de pictor, un nas de botanist, gustul lui Careme (Marie-Antoine Careme, 1784-1833, unul dintre cei mai cunoscuţi exponenti ai grande cuisine  franceze n. m.), memoria unui istoric. (…) În fiecare zi, la fel ca un pianist, somelierul face game cu vinurile, repetă, reia, scuipă, notează, adulmecă, degustă.( …) Explorează, trudeşte, întreţine un dar. Darul vinului. Lui i se adaugă cel al cuvântului, nici prea mult, nici prea sărac, esenţialul spus cu vorbe puţine, suficient de limpede pentru a fi înţeles de un băutor oarecare.(…) Pentru anumiţi somelieri, scara care duce în beci este cel mai puţin previzibil drum de urmat.’’ (p. 345-346, Bernard Pivot în  Dicţionar din dragoste de vin) 

CET AMOUR

                       de  Jacques Prévert 

Cet amour
Si violent
Si fragile
Si tendre
Si désespéré
Cet amour
Beau comme le jour
Et mauvais comme le temps
Quand le temps est mauvais
Cet amour si vrai
Cet amour si beau
Si heureux
Si joyeux
Et si dérisoire
Tremblant de peur comme un enfant dans le noir
Et si sûr de lui
Comme un homme tranquille au millieu de la nuit
Cet amour qu faisait peur aux autres
Qui les faisait parler
Qui les faisait blêmir
Cet amour guetté
Parce que nous le guettions
Traqué blessé piétiné achevé nié oublié
Parce que nous l’avons traqué blessé piétiné achevé nié oublié
Cet amour tout entier
Si vivant encore
Et tout ensoleillé
C’est le tien
C’est le mien
Celui qui a été
Cette chose toujours nouvelle
Et qui n’a pas changé
Aussi vrai qu’une plante
Aussi tremblante qu’un oiseau
Aussi chaude aussi vivante que l’été
Nous pouvons tous les deux
Aller et revenir
Nous pouvons oublier
Et puis nous rendormir
Nous réveiller souffrir vieillir
Nous endormir encore
Rêver à la mort,
Nous éveiller sourire et rire
Et rajeunir
Notre amour reste là
Têtu comme une bourrique
Vivant comme le désir
Cruel comme la mémoire
Bête comme les regrets
Tendre comme le souvenir
Froid comme le marbre
Beau comme le jour
Fragile comme un enfant
Il nous regarde en souriant
Et il nous parle sans rien dire
Et moi je l’écoute en tremblant
Et je crie
Je crie pour toi
Je crie pour moi
Je te supplie
Pour toi pour moi et pour tous ceux qui s’aiment
Et qui se sont aimés
Oui je lui crie
Pour toi pour moi et pour tous les autres
Que je ne connais pas
Reste là
Lá où tu es
Lá où tu étais autrefois
Reste là
Ne bouge pas
Ne t’en va pas
Nous qui sommes aimés
Nous t’avons oublié
Toi ne nous oublie pas
Nous n’avions que toi sur la terre
Ne nous laisse pas devenir froids
Beaucoup plus loin toujours
Et n’importe où
Donne-nous signe de vie
Beaucoup plus tard au coin d’un bois
Dans la forêt de la mémoire
Surgis soudain
Tends-nous la main
Et sauve-nous

Septembrie, elogiată odinioară de pictura manieristă pentru culorile sale de miere, ambră şi măceşe, reprezintă o lună de tranzit între pasiunile verii şi nostalgiile secrete ale unui anotimp mai puţin îndurător, toamna. Ea merită de fapt, după cum bine sesizau cu înţelepciune bătrânii indieni, un anotimp doar al său şi tocmai de aceea în Canada este numită vara indiană.

Ca să ne facă adaptarea mai facilă la noi temperaturi, senzaţii şi culori, instanţa supremă a naturii ne-a îngăduit să ne bucurăm de podgoriile aurii şi de vinul nou tocmai în această lună generoasă. Iar dacă vinul nou local nu este încă destul de prestigios, am putea miza pe un vin... artistic. Pesemne că la aceasta se vor fi gândit şi iniţiatorii Clubului Degustătorilor de Vin Neautorizaţi din Arad când au plasat  un eveniment aparte al vinului pe data de 8 septembrie 2015.

Ca atare, Teatrul de Vară Ethos, cu a sa curte vintage, a fost populat cu picturi (în vin!), cu bijuterii asortate, cu veioze din sticlă, cu creaţii de plută, cu fotografii de artă, cu miniaturi şi a primit în clinchet de pahare pe oricine doritor să cunoască relaţia complexă a vinului cu alte arte. S-au ciocnit vinuri de la cramele Avincis, Bauer, Liliac, Metamorfosis, Vinarte, Giusti. Şi fără a fi un eveniment fandosit, cu ţinută obligatorie, a reuşit să se preschimbe dintr-un subiacent free style într-unul fine style punând faţă în faţă artişti plastici neconvenţionali şi public tânăr. Temele evenimentului le-a perceput fiecare vizitator degustător la nivel endorfinic şi gustativ cu asupra de măsură: bucuria de a fi altfel, de a degusta, de a conversa, de a inova, de a privi, de a tăcea meditativ, de a asimila senzaţii noi, de a binevoi, de a dărui. Însăşi presa locală şi-a declarat entuziasmul de a fi fost părtaşă, evaluând artistica întâmplare ca fiind adevăratul festival de vin al toamnei la Arad. http://specialarad.ro/pasiunea-pentru-bautura-dionisiaca-celebrata-printr-un-eveniment-artistic-extrem-de-stilat-foto-video/