Romanul din 2008 al lui Daniel Davies tradus la noi anul trecut este un text de nivel mediu, însă interesant, scris şi cu umor, dar şi cu duioşie. Jeremy Shepherd este un britanic la 39 de ani, înalt, atletic şi simpatic, care schimbă un birou de şef în Londra pe unul provincial, şi deopotrivă un BMW decapotabil pe o bicicletă. Cam forţat, nu? Metafora, clar, nu e specifică României, probabil doar la ei ,,se poate’’. De ce se întâmplă aşa? Păi, protagonistul are o revelaţie: director al unei reviste glossy pentru bărbaţi fiind, are sentimentul că trăieşte prea multe ore sufocat într-un birou luxos ce are la picioare toată Londra şi că munca lui e inutilă. Sinecdoca acestei schimbări de 180 de grade este o scenă din metroul londonez. Jeremy circula absolut accidental şi vexat cu metroul câteva zile, înţolit în haine de mare firmă, şi o scenă urbană îl iluminează. Un tânăr aflat în vagon găseşte uitată pe banchetă o revistă, tocmai aceea editată de Jeremy şi o ia la răsfoit, dar după câteva priviri rapide o aruncă sictirit şi scoate din geantă un roman. Această dovadă vie a inutilităţii meseriei sale îl obsedează câteva săptămâni pe Jeremy.  Hotărăşte brusc să îşi trăiască viaţa.

În provincie începe o viaţă dublă, adică ,,adevărata viaţă’’, într-un fel. Funcţionar cuminte şi ordonat la birou, swinger pe circuit internautic seara. Jeremy trăise în Londra mereu cu sloganul: ,,n-am voie să calc pe bec, că-mi f… cariera’’, dar cum apetitul lui sexual a fost mereu exacerbat, acuma îi dă o întrebuinţare. Şi mai ales Jeremy Shepherd are o teorie valabilă despre cât de intens supravegheat este omul contemporan, până la alienare. El nu pierde nicio ocazie să observe câte camere de supraveghere sunt îndreptate pervers asupra noastră, zi de zi. Când a fost voaiorismul mai alienanat, te întrebi? Atunci, circuitul de swingeri şi sexul în grup practicat în parcări discrete devine ultima redută  a instinctualităţii şi a libertăţii,  a unui curaj nebun căci poliţia stă mereu la pândă. Dar ,,Aici, pe circuit, e un vis din care ne-am trezit cu toţii deja. Am respins fanteziile pornografice în favoarea realismului sexual.(…)Ceea ce facem noi aici nu e nicio extensie a pornografiei, niciun act subordonat ei. E mai degrabă o răzbunare a ei-îndreptată împotriva artificialităţii pornografiei, împotriva iluziilor pe care ea le creează.’’ Este evident din cele de mai sus că autorul este un promotor al întoarcerii la  realitate, un trăirist cu idei post-hippie care proclamă că sexul real liber consimţit între adulţi e mai correct, mai ,,deontologic’’ şi mai  justificat decât sexul cu mâna în pantaloni cu un monitor în faţă.

Dar, fenomenul swing e pândit de jurnalişti şi de poliţie, lucru ce sporeşte adrenalina. Apar complicaţii enorme de aflat direct din acest volum nonşalant şi scris cursiv.  Închei cu o imagine a perversităţii corporatiste aşa cum o resimte personajul. Dar voi cum o percepeţi? ,,Sunt  la serviciu, e 4.34. Atmosfera de vineri după-masă pătrunde în birou ca monoxidul de carbon: un gaz incolor fără miros(…). Mi-am amintit de o veche zicală sârbească: Noi ne prefacem că lucrăm, voi vă prefaceţi că ne plătiţi. Arunc o privire rapidă. Tony, şeful meu, bibileşte la profilul lui de pe Fcebook. Katie se ceartă în surdină cu prietenul ei la telefon. Lee şi Jason, care stau de-o parte şi de cealaltă a biroului, sunt adînciţi într-un joc de două persoane numit Quake. Tracy scrie un e-mail de lungimea unei epopei (zăresc Mondrianul alb-albastru al site-ului Hotmail). Dave şi Tanya discută ultimele noutăţi ale unui reality show în care doi concurenţi s-au certat oribil în faţa camerei, astfel că programul a fost intrerupt timp de o oră.’’

Aseară, Doina Uricariu şi Marius Ghilezan, lansare de cărţi în oraşul nostru. Puţini au ştiut, eu am aflat de la o prietenă pe mail. Aşa cum remarca şi Gheorghe Schwartz, media (nu doar cea locală)  e mai mult decât indolentă cu privire la promovarea literaturii. Marius Ghilezan sublinia însă că ne putem lipsi de presă în informarea despre evenimente literare, culturale, existând blogurile, reţelele şi mesajele virtuale care o surclasează în forţă. Tind să-i dau dreptate. Cu toate acestea, rămâne dezonorantă pentru media tratarea artelor ca pe nişte ,,cerşetoare''. Obrazul oraşului şi a jurnaliştilor a fost spălat de o excelentă emisiune tv, la o oră după lansare, în care Andrei Ando i-a invitat pe cei doi scriitori. În emisiune, s-a repetat un fapt evident şi anume că autorii români nu sunt vandabili în străinătate.

E prima oară când am văzut-o pe viu pe Doina Uricariu şi mi-a făcut o impresie excelentă şi ca persoană. Fermecătoare şi caldă, convingătoare şi devotată ideii de literatură. A subliniat cu fineţe cât de importantă  este documentarea de la surse pentru un scriitor, la fel ca pentru un istoric, adesea. A luat o poziţie pro-casa regală în acest moment delicat, tocmai la Arad, aproape de Săvârşin, iată, căci Regele Mihai este personaj în volumul său. Despre ,,Scara leilor'', volumul de memorialistică în discuţie, voi reveni.

Şi mai e ceva semnificativ de consemnat. Librăreasa-gazdă s-a plâns de dezinteresul pentru carte formulând chiar aşa: ,,2011 a fost cel mai prost an pentru mine ca librar''. Azi îmi vine în întâmpinare o ştire că un scriitor american a vândut un milion de e-bookuri, producţie proprie, scandalizând mulţi editori.Intuiţia şi experienţa îmi şoptesc că oamenii citesc, doar că  nu expres literatură română şi nu expres pe suport clasic, de hârtie. E ca la piaţă, citesc( =consumă) ce îi incită prin ambalaj. Nu mai ştiu să facă altfel, au fost dresaţi să pună preţ pe formă.

Nu-mi fac educaţia economică de la tv, că e sub demnitatea mea. Nu-mi plac decât sursele profi, în toate, sunt deformată profesional, ştiu. Aşadar, n-am citit de mult un text bun de economie, că n-am avut vreme, dar şi când m-apuc să recuperez... Pe scurt: n-am pregătirea adecvată, dar tot pot spune ceva despre situaţia grecească.  Răspicat.

Pentru mine, ca simplă turistă, era clar de câţiva ani că grecii trăiesc din turism şi din uleiul de măsline exportat. Nu produc aproape nimic şi mă bazez pe o dovadă simplă. În insula Corfu de pildă, nu zic de Paxos, superbă, dar foarte mică, nici de altele etc., am parcurs pe bicicletă nişte sate greceşti cu livezi, locuite de ţărani bătrâni. M-am întrebat, din ce trăiesc bătrânii ăştia că-n livadă n-au plantat nimic de tip legumă, doar măslini şi doi trei mandarini?! Nu zic că solul stâncos nisipos le-ar fi prielnic, dar există tehnici noi şi simple de legumicultură. Astfel, am concluzionat că localnicii îşi cumpără cele de trebuinţă ca şi turiştii, din magazine.Calitatea din comerţ a fructelor şi a legumelor era lamentabilă. Preferabil să serveşti o salată la tavernă decât să ţi-o prepari din ingrediente veştejite. Era clar că nu erau ,,locale'', fresh. Vorbesc totuşi de Insula Verde a Greciei. Simplificat: aprob în întregime că nu poţi să te menţii economic dacă nu şi produci. Iată, când turismul nu mai merge, fără un plan B, Grecia a sucombat.

Dezavantaj ei, dezavantaj eu, care anul ăsta nu mai merg în insulele lor. Recunosc, am renunţat de mulţi ani  la Marea Neagră.( Nu adaug poze, m-ar incrimina :).)

De trei zile-ncoace o firmă de IT s-a oferit să mă ajute într-o chestiune mică şi spinoasă de salvare a unui document vechi, semnificativ pentru mine. Pe ochi frumoşi. Simplu: acum zece ani am scris un text profesional de mare importanţă, dovedită ulterior. Nu-l mai am decât în varianta ,,listat pe hârtie''. Mi-am zis: mă salvez cu o scanare. Am tras pe dreapta, am intrat, am salutat, le-am lăsat foile, banii, e-mailul, în juma' de oră îl aveam pe CD şi pe mail. Da' cum îl folosesc mai departe? Că eu voiam să-l transform, să-l modific, să-l expediez etc. De trei zile( şi încă nu s-a terminat), băieţii specialişti s-au angajat ei să mă descurce. Mi-au trimis pe mail zece variante. Niciuna nu se deschide. Trei zile! Păi, nu mai bine îl trimiteam pe CD cu poşta unde era nevoie, şi deja era ajuns. Nu-mi spuneţi că am ajuns la oamenii nepotriviţi,  nu e aşa, au firmă mare în centru. Morala: există căi mai simple şi mai bune decât tehnologia, uneori ea este un hăţiş. Nu faceţi exces de ea.( PS: le-am zis băieţilor senină: ,,renunţ, nu vă bateţi capul''. Dar ei, nu, e onoarea lor în joc. Şi când te gândeşti că au numai o viaţă...)

Roman al Armaghedonului familial, de o îndrăzneală fără precedent  în literatura română, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului este un text de proză elaborată la temperatură înaltă, unul dintre cele mai importante ale ultimilor ani. Trimiţând pe alocuri deconstructivist la Slavici, Rebreanu, Coşbuc, Agârbiceanu,  Nimigean, Cioran, Cartea (des)facerii pe care a scris-o Marta Petreu este, pentru mine cel puţin, şi o replică a Nunţii Zamfirei, una neagră.

 Romanul de faţă prezintă istoria de un veac a unui clan familial din Câmpia Transilvaniei. Poate fi însuşită deopotrivă  ca o Carte a Nunţii ori ca un Macondo autohton. În centru, se află un pom al vieţii şi o pereche izvoditoare, un Adam şi o Evă care se iubesc cu ură. Ea, Mària, este cea mai frumoasă fată de pe Valea Someşului. El Agustin, este brunet, înalt, frumos cu ochi albaştri, dar nu ştie s-o facă să râdă. Ca să scape de o grijă( că doar toate fetele trebuiau să se mărite) şi ca să-l uite pe Niculae, dragostea ei neîmplinită, Maria ,,se duce după’’ Agustin. În prima dimineaţă, după prima noapte în casa Bărbatului, impresiile le puteţi deduce de aici:,, picioarele ei desculţe şi-au lăsat tiparul mic şi îngust al tălpilor în brumă, a văzut curtea largă aproape cât aceea de-acasă, cu fântâna spre gard, între poarta mică şi cea mare.(…) Îi era urât.’’

 

Această lipsă de haznă (cum se spune în Transilvania) pe care o încearcă tânăra Mària o va purta cu sine peste şase decenii şi o va transforma  nu în resemnare, ci în ură. Misterul insatisfacţiei pare să fie sexual, dar deopotrivă psihologic şi religios. Se simte incompatibilă şi pentru aceasta, refulând o imensă energie feminină,  îşi blestemă născuţii. La rândul lui, Agustin se percepe ca neputincios: ,,Avea soarta bărbaţilor îndrăgostiţi care au pus mâna prin cine ştie ce manevre pe o femeie peste puterile lor pe care o tem şi o bănuiesc permanent, otrăvindu-i şi otrăvindu-şi viaţa.’’ Nici Agustin nu este fără de prihană, ci iehovist, fapt ce-i va marca negativ copiii.

 

Nu voi epuiza aici filoanele multiple ale acestui roman foarte complex. M-am axat strict, în contextual blogului, pe tema condiţiei femeii în Transilvania, o femeie jertfită (în trecut) unor cutume locale şi familiale. Poate că nicăieri ca în această fostă provincie crăiască tristeţea cântecelor tradiţioneale de tipul ,,ia-ţi mireasă ziua bună’’ nu e mai  sfâşietoare. Între resemnare, fugă (rareori) şi ură, Maria va alege ura, devenind o Mamă atipică, cea care îşi va blestema stirpea.

Avem un explorator în familie (secondat de tatăl lui). S-a autodeclarat aşa de pe la patru ani, iar la şase ani şi jumătate are şi rezultate. În ciuda lacrimilor mele primite cu accese macho de tipul: ,,Vai, fetele astea!...'', timp de două veri, vânătoarea de fluturi nu s-a încheiat. Mi s-a spus ,,doar când e plin insectarul!'' Iată-l. Scriind acestea de mai sus am senzaţia subită că am înţeles: păi, poate că toţi ucidem ce iubim. Şi mai ales am  mai priceput şi că, la rândul meu, mi-am făcut un insectar din blogul ăsta în care bag în ace, colecţionând, senzaţii, idei şi imagini zburând o clipă pe lângă mine, prin mine. Apoi, concentrată la capturi noi,  uit de emoţia celor mai vechi. 

Toată viaţa mi-au plăcut oamenii care au ştiut să-şi păstreze vitalitatea spiritului mereu proaspătă. Sunt cazuri rare, exemplare. În  îndrăzneţul roman Hai să furăm pepeni, Nora Iuga debordează de curaj feminin şi  de prospeţime a viziunii, ilustrând premisa-mi de mai sus. Primul lucru de semnalat la acest text de proză recentă este extrema sa actualitate. Suntem în faţa unei ficţiuni care tratează necruţător ( aşa cum şi merită)  realitatea televizuală care ne influenţează enorm. Autoarea pleacă de la un caz real al unei preadolescente rome care a întreţinut relaţii sexuale  cu un ,,unchi'' de...16-17 ani şi, în urma sarcinii, psihologii de la tv au decretat: avort la o clinică în Anglia.( Cred că vă amintiţi cazul de acum trei-patru ani).

Ironia necenzurată la adresa psihologiei de la tv este neţărmurită în cazul autoarei Nora Iuga. Dar cine sunt aceşti ,,maeştri'' ai moralei postmoderne care stabilesc ei ultimii ce e bine şi ce  rău( implicit în sexualitate)? Cu morga lor profesională susţinută de machiaj şi de statul de plată, aceşti ( întotdeauna?) profesionişti stabilesc reguli, limite, moralităţi, şi numesc pe cine e ,,normal'' sau nu. Cine-i judecă dacă s-ar înşela?

Astfel, psihologii au decretat: avort, căci născând la vârsta de 11 ani, fata ar rămâne traumatizată. Nora Iuga problematizează: dar oare însuşi avortul ( pierderea) n-o va traumatiza? Şi dacă aceasta fost dorinţa ei, a fetei, şi n-a fost vorba de niciun viol, aşa cum era presupus, total incert? În sprijinul acestor puneri în criză, Nora Iuga ilustrează cu trauma femeii din România în comunism, supusă avorturilor clandestine  de o societate intolerantă cu problemele fertilităţii ei. Şi de asemenea aduce în discuţie  dreptul la viaţă al fătului,  confirmată de  reportajele de pe Discovery. În contrapondere, sunt prezentate primele experienţe ale corpului la fetiţele în pragul adolescenţei care pot manifesta dorinţe sexuale justificate hormonal şi emoţional. Metafora furtului din titlu trimite la furtul erotismului din ,,celălalt'', element pe care îl conţine în doză mai mică sau mai mare orice act sexual, de fapt.

Cât şi cum furăm erotismul din ceilalţi, atunci? Provocările vestimentare (feminine) ale televiziunilor nu execută un viol simbolic asupra adolescenţilor în formare erotică, totuşi? Şi poate că orice poftă  ( erotică, instinctuală) este în ultimă instanţă un furt. Cât despre pepenii conţinuţi metaforic tot de titlu, termenul trimite fără tăgadă la rotunjimea fertilităţii feminine.  Nora Iuga sugerează că e în firea omului ,,să-i fie poftă'' în deplină conştiinţă de a  nu-i face celuilalt de lângă tine un rău, desigur. Limbajul direct al cărţii dezvăluie tainele nubilităţii cu un curaj pe care numai vărsta literară  matură l-ar putea îndrăzni şi care m-a făcut s-o imaginez pe scriitoarea Nora Iuga ca pe varianta feminină a lui Ştefan Agopian din Fric: ,,Mai bine mîncăm hrighi sau bureţi de prun, uite ce de-a mai sînt pe-aici. ''Nora, adică Ninel, ia ghemotoacele alea umede ca nişte măruntaie de animal în mână, le miroase şi strîmbă din nas, până la urmă le atinge cu limba...,,Tu ştii a ce miros astea ( bureţii n.m.), Puiule?'' ,,Nu, spune-mi tu.'' ,,Nu pot, trebuie să-ţi arăt, da' numa dacă-mi arăţi şi tu''. Fetiţa se ridică, îşi suflecă rochiţa de stambă roşie cu picăţele, îşi scoate chiloţii albi de pânză, îl ia de mână...'' De unde se poate înţelege că literatura are o altă abordare decât arida psihologie. Şi, secundar,  cum Nora Iuga are extrem de mulţi cititori tineri.