Fiind şi mamă şi profesor, mi se pare că
pot avea o dublă perspectivă asupra şcolii româneşti. Pe de o parte, dimineţile
îi observ pe părinţii grăbiţi cum îşi parchează agresiv maşinile, intrând apoi
fioroşi în şcoală, fără a da bună ziua măcar. Pe de altă parte, după-amiezele,
acasă cu fiul meu, aflu care mai este
programa şcolară din lecţiile primite, remarc ce manuale sau auxiliare sunt
folosite, îmi dau seama că suntem norocoşi neprimind cantităţi interminabile de
teme.
În cea mai recentă emisiune ,,România, te
iubesc!’’ s-a ridicat problema stării de
marasm şi de apocalipsă din şcoala românească. Consider că asemenea emisiuni
sunt binevenite. Dintre aspectele prezentate, două mai cu seamă m-au sensibilizat,
aş spune. Astfel că îmi propun să glosez niţel asupra noţiunilor de individ şi competiţie.
În emisiune s-a dat exemplul şcolilor din Finlanda în care accentul se pune
pe individ, nu pe grup. Dincolo de beneficiile unui învăţământ personalizat (cam
cum se petreceau lucrurile pe vremuri în familiile aristocratice: un profesor
la un elev?), eu una simt un iz de utopie aici. Este adevărat că educaţia
frontală, tradiţională, ex catedra
este rigidă, dar nu demonică şi nici întotdeauna inutilă. Ea a dat mari
intelectuali cândva, dar a şi generat microbii îndoctrinării naziste sau comuniste, e drept. Sugerez ca ea să fie judecată cum grano salis, pentru că la polul opus educaţia ultraindividualizată
poate crea inşi incapabili de solidarizare. Deja caracterizaţi de egoism social
şi nu numai, mă tem ca riscăm să dobândim frică de ,,celălalt’’(vezi Jacques Derrida),
un soi de depersonalizare, de asocializare. Desigur că norma socială, adeziunea
la un grup este şi ea o formă de coerciţie despre care vorbea Heidegger în ,,Fiinţă
si timp’’. Cu toate acestea, înlocuind radical impersonalul ,,se’’ (din ,,se
cuvine’’, ,,se face’’, ,,se consideră’’ etc.) sau empaticul ,,noi’’ cu seria
pronominală ,,eu, pe mine, mă’’ riscăm să devenim prea suficienţi nouă înşine.
Când toţi părem unici şi irepetabili, atunci ierarhiile devin imposibil de
construit, nu credeţi?
Cât despre competiţie, ea a fost
prezentată ca fiind învăţată exclusiv din şcoală, detaliu cu care nu pot fi de
acord. Oare şcoala actuală e singură ,,mama competiţiei’’? Nu cumva societatea
de consum, media şi corporaţiile sunt ele însele generatoare de mentalitate
competitivă? Dacă privim un minut priveliştea familiilor contemporane aflate în
goana achiziţiilor de dinaintea Crăciunului prin mall-uri, cred că vom observa o competitie avant la lettre. Implicit priveliştea
bulevardelor şi a şoselelor noastre sunt paradigme ale competiţiei, examene ale
puterii şi ale dominaţiei prin instrumentalizarea maşinilor pe care le conducem.
Cine pe cine domină în jungla socială, vă întreb? Câtă vreme părinţii se
ambiţionează de la grădiniţă să-şi vadă
copiii la ,,panoul de onoare’’ -nu contează prin ce căi-, deja competiţia se
învaţă de acasă, şcoala românească doar aducând completări (prin proasta
gestionare a programelor, a examenelor, a personalului) unui întreg complex psihotic
naţional.
