Suntem ceea ce mâncăm. Şi suntem mai cu seamă poveştile care ne însoţesc bucatele din copilărie oferite cu blândeţe de către bunici. Pentru că la noi în familie cămara cu dulcețuri se numea speiss, duminica se mânca cremșnit, la vreme de post mâncare de cartofi grenadirmarş, iarna cârnăciori asortați cu compot de prune, iar tata, mare iubitor de motoare germane, spunea întotdeauna că lucrurile trebuie făcute ori zeiss ori deloc, nu aveam cum să nu militez pentru candidatul Klaus Iohannis ajuns, ca într-un vis, preşedintele ales. În onoarea sa şi de dragul unor prieteni minunaţi cu care m-am cocoţat pe baricade internautice care mai de care, am copt un chec după o reţetă care deţine cu siguranţă o vechime de vreun secol în familia noastră. Făcut din ingrediente simple şi aburind o subtilă aromă de prună a fost pregătit odinioară de străbunica în izolatul ei cătun de munte unde n-au ajuns la vreme nici nemţii, dar nici sovieticii. Şi cum nici ea nu a ajuns să mă întâlnească pe mine, strănepoata ei, mireasma amintirii s-a răspândit precum aroma checului care ne-a însoţit generaţie după generaţie asemenea valorilor familiale specifice spaţiului multicultural al Transilvaniei. (*în imagine locul secret de unde provine rețeta)

Nu voi permite niciunor ,,antene'' să vorbească dispreţuitor de frumoasa Transilvanie. E cea mai dezvoltată, şi încercată istoric, şi demnă, şi hotărâtă, şi democratică zonă a României. Sunt mândră de poziţia Transilvaniei faţă de referendumul de ieri. Oamenii au făcut ce le-au spus conştiinţa şi educaţia lor.

În Transilvania, noi ştim cât de important este să convieţuim politicos şi să CONSTRUIM ÎMPREUNĂ.  Noi ne dorim fair-play politic, economie prosperă ca un motor german şi multă stabilitate. De aceea transilvănenii au petrecut o duminică calmă, neimpusă, iar rezultatul s-a văzut în prezenţele judeţene. La noi sunt multe păduri şi de aceea avem un ,,simţ al rădăcinilor'' mai accentuat ca alţii (...probabil Octavian Goga mă binecuvintează acum pentru patriotismul meu spontan, dar în orice caz, m-aş mulţumi şi cu a fi în asentimentul lui Emil Hurezeanu).

Una dintre exprimările mele favorite despre femei, pe care cred că am mai formulat-o şi în alte ocazii, reprezintă un citat din Madeleine Albright ;, ..există un loc special în Iad destinat femeilor care nu se sprijină între ele.'' Consider deopotrivă că cea mai importantă lecţie a feminismului va fi conştientizarea de către femei că şi ele pot dezvolta spiritul de camaraderie care i-a consacrat pe bărbaţi. Dacă femeilor acest spirit le-a fost străin din instinct şi prin educaţie, în schimb bărbaţii au fost întotdeauna aceia care s-au sprijinit şi promovat unii pe alţii.

Pentru că azi am inaugurat o rubricuţă culturală doar a mea într-un ziar local, lucru care nu e taman uşor într-un cotidian pentru publicul larg (carevasăzică, tre' să captezi&convingi acel public divers, heteroclit, lucru, hm, mai dificil decât în faţa unui public axat exclusiv pe literatură!), nu pot să n-o felicit pe jurnalista Cristina Lazurca pentru emancipare. A spus un prompt da atunci când i-am propus ideea mea. Adică o femeie-jurnalist acceptă să găzduiască în pagina ei ( în pagina ei!) o altă femeie care scrie despre cărţi. Pe simplul criteriu că ei îi place cum scriu eu şi uite aşa şi-a convins însuşi şeful. Ca să mă lase să ,,strălucesc'' eu, ea a ales să se dea un pas înapoi. Acuma, două explicaţii ar putea veni şi din faptul că ambele suntem brunete şi rebele.:) Dar mai ales din faptul că amândouă ne dorim un oraş mai informat cultural! Să însemne asta ,,a-ţi cultiva grădina'' locală, cum ar fi zis Voltaire în ,,Candide'', să produci în oraşul tău o mititică schimbare?Mulţumesc, Cristina!http://glsa.ro/arad/cultural/49454-literatura-pe-sezlong-o-rubrica-cu-recomandari-de-lectura-pentru-sezonul-estival.html

În comunitatea, atât de religios ecumenică şi tolerantă, de unde provin, Paştile au fost mereu foarte importante. An de an mă întorc în aceleaşi locuri, chiar dacă uşor pătrunsă de erodajul timpului şi al spiritualităţii. Dar câtă vreme mama ne pregăteşte aceiaşi cozonaci, mai există speranţă şi întoarcere la sine.(În imagine, cozonacii mamei şi ea însăşi la 22 de ani(1975)...într-o poză inedită, cu pălăria şi şuba străbunicului meu.)

Ştiţi clişeul: martie e luna femeilor în România. (Măcar de-ar fi, îmi vine să adaug.). Acuma că se-ncheie, aproape că mă bucur, deoarece am fost prinsă în multe şi (chiar) mărunte activităţi care m-au făcut absentă  şi de pe blogul meu, dar mai cu seamă de pe ale prietenilor. Din seria preocupărilor mele recente, cea mai  proaspătă s-a consumat ieri la bibliotecă. În consecinţă, ţin neapărat să vă prezint cum arată femeile ...în bibliotecă, mai ales dacă au şi un vitraliu ca încadrament. Ieri n-am putut să mă abţin să nu glumesc cinic cu dragile mele prietene sugerând că noi nu vom dura cât vitraliul care are deja  cam o sută de ani.

citiţi tot »

În ,,Masele şi puterea'' Elias Canetti dovedeşte că acolo unde e foc mulţimea dă buluc, ca la un ritual de purificare ancestral. Am urmărit foarte puţin evenimentele şi prostestele socio-politice recente. Am ales să muncesc şi să gândesc ,,de capul meu''. Mi-a ajuns totuşi  la ureche  o clamare din ,,agoră'' cum că poporul vrea să fie salvat de Arafat şi de Johannis. Doi ,,arieni'', simpatici şi meritorii de altfel. Asta venind la pachet cu intoleranţa protestatarilor de a  îngădui în  piaţă orice ,,politic'', de oricare culoare ar fi el.

De la mijlocul secolului al nouăsprezecelea şi până azi poporul acesta visează la un ,,străin'' care să salveze o ţară pare-se neguvernabilă. E un vis himeric care persistă în mentalul colectiv. Câtă tristeţe să vezi că tu pe tine ca neam nu te poţi ajuta, scăparea venind printr-o grefă exterioară întotdeauna! Sunt crescută într-un spaţiu multietnic şi multicultural,nici nu ştiu să funcţionez altfel, prin urmare sunt perfect tolerantă cu străinii. Dar zic: mă înduioşează încă mentalitatea noastră de popor ,,orfan şi neiubit'' urlând după o metaforică mamă adoptivă.

În altă ordine de idei, la tv de o săptămână e ca pe Facebook: fiecare ,,contează'' şi are ,,pagina'' lui. Momentul lui de glorie.Un reality show non-stop în care anonimii ,,contează''.

Între timp eu m-am întors la clasici. Am îmbrăcat simbolic o ,,cămaşă albă'' şi am răspuns invitaţiei ziaristei Cristina Lazurca pentru evenimentul ,,Ioan Slavici, lecturi personale''din 18 ianuarie, la 164 de ani aniversari. Consider iniţiativa Cristinei un gest de continuitate şi de normalitate, salutar .Astfel că am avut ocazia să aflu din nou cât de vizionară se dovedeşte memorialistica şi jurnalistica lui Ioan Slavici, un alt ,,filogerman'' care făcea elogiul modelelor străine bune. Revizitaţi scrisorile lui Slavici către Nicolae Iorga şi constataţi câtă actualitate conţin ele în privinţa crizelor şi lipsurilor unui( aceluiaşi) popor. Din păcate, Iorga l-a minimalizat pe Slavici, nemeritat.

 

Unde mănâncă un om, poate mânca şi un câine. Cele două căţeluşe, mamă şi fiică, au apărut în urmă cu două săptămâni pe strada noastră. Hăituite de o ceată de copii cu pietre, agresate de nişte maidanezi, ameninţate de iarnă, zilele le erau numărate. Am decis să le adoptăm, făcând prima oară aşa ceva. Prima lor zi ,,de linişte şi siguranţă'' arată ca în poze. E de prisos să spun ce recunoscătoare ne sunt. În memoria câinelui nostru drag, am decis să ne luăm responsabilitatea asta, brusc.

...dar ar putea părea, nu-i aşa? Conspiră la această impresie virtuală incandescenţa luminii, decadenţa eclectică şi în prăbuşire a arcadelor, albastrul palermian al cerului. Văzută într-o zi luminoasă, abundent vegetală, clădirea mi-a făcut poftă, din nou, de ,,Ghepardul'' lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa ca şi de filmul lui  Luchino Visconti, superb. Consider că efectul vizitării acestui loc în noiembrie, de pildă, este pasibil de  a genera surpări interioare în privitorul care s-ar gândi că între acele ziduri acum o sută de ani se ciocneau pahare şi foşneau taftale.

Fiecare cu speranţele lui de primăvară...  Recomand ca, de pe la sfârşitul lui februarie să începeţi s-o căutaţi, pe ea, pe  primăvară, prin păduri...( Menţiune: pozele sunt fără pretenţii, făcute,,în casă'', vi le propun doar ca sugestii despre cum începem noi primăvara, an de an... Prima fotografie este cu flori galbene de corn, din arhiva lui 2010. Cornul înflorit este mereu primul semn de primăvară în micul nostru colţ din vestul  Transilvaniei. )