Băiatul prințului de Paul Bailey


scris de în ,

comentează primul




Împărtăşind ceva din decadenţa unor opere celebre precum Moarte la Veneţia de Thomas Mann sau Craii de Curtea Veche de Mateiu Caragiale, Băiatul prinţului este o carte pe o temă bine tolerată editorial: homosexualitatea. Şi chiar dacă m-am întâlnit accidental cu acest volum, am descoperit că disperarea şi febrilitatea pe care o emană au fost de natură să mă facă curioasă. Cum fericirea înţeleasă istoric şi antropologic ca armonizare între feminin şi masculin rămâne cea mai mare provocare a individului de la adolescenţă la etapa vlăguirii funcţiilor sexuale, cum ar putea fi atinsă fericirea în formula masculin+masculin m-am întrebat, o dată în plus? Și am descoperit că fericirea rămâne o experienţă fulgurantă, o cometă ce traversează intempestiv cerul singurătăţilor noastre, motiv pentru care cu cât devenim mai fragili, cu atât abordăm împlinirea de sine, hulpavi, ca pe o pradă. Ne lăsăm supuşi de cei care ne domină doar pentru iluzia de a ne simţi iubiţi.

,,Chiar şi în momentele întunecate când se spune că ne trăim noaptea sufletului, mă gândeam, eu aveam o viaţă fermecătoare. Împărţeam un apartament cu iubitul meu. Eram deja un critic stimat şi totuşi nu puteam scăpa de accesele de disperare care mă apucau uneori. Era moştenirea lăsată de mama?’’(p.143)

Cu un titlu cel puţin neinspirant, anticalofil şi repezit la nivelul formei, vădind trecutul de actor și de scenarist al autorului, romanul se adaptează stilistic trăirilor  brutale ale celor două personaje, Răzvan şi Dinu, doi români eşuaţi la Paris.
Autorul englez  alege personaje fictive româneşti  provocat se pare de un ,,pariu’’ cu Marius Chivu, cel care i-a mărturisit că în România comunistă homosexualitatea era considerată o ficţiune în sine.

Iubirea lui Dinu Grigorescu, un rentier tânăr şi bogat, se consumă într-un Paris de început de secol XX, decadent, aproape clişeic. Mi-am amintit de febrilitatea neagră a relaţiei dintre Rimbaud şi Verlaine ca şi de misterul crailor de la Curtea Veche. Altminteri, des invocatul Proust nu pare să fi fost temeinic asimilat de Paul Bailey, deoarece acesta din urmă alege formula artistică minimalistă, lipsită de podoabe semantice, epică şi abruptă prin excelenţă.

Inocenţa  coruptă de depravare, un  dublu şi nerezolvat complex al lui Oedip, precum şi întregul angrenaj de trăiri homosexuale sunt asezonate de motivul vinului şi al singurătăţilor ce se topesc una în cealaltă.

Scris cu intempestivitatea tăinuită a unui cardiac ce îşi cunoaşte limita existenţei, autorul părând să fi suportat în răstimpul scrierii romanului o internare la o clinică de cardiologie, acest exerciţiu epic capătă simplificarea unui scenariu, a unei schiţe de roman. O obsesivă iubire faţă de o mamă moartă şi senzaţia de abandonare pe care o au dinspre partea unor taţi prea dominanţi ori absenţi îi împinge pe aceşti ,,fii fără tată’’ să se abandoneze unul altuia spre satisfacerea unei irepresibile nevoi de apartenenţă, de iubire devotată. Instinctualitatea şi ruşinea, autoblamarea şi acceptarea îmbătrânirii nu aveau cum să lipsească din aluatul unui text uşor schematic, uşor egotic, uşor pervers, ușor strident.

Tu ce crezi?