,,(…) se vorbeşte de 17 până la 20 de milioane de prizonieri care populau gulagurile la mijlocul secolului XX’’(p. 210), dar despre foarte puţini se ştie c-ar fi evadat. Nu există certitudini cu privire la numărul celor care au reușit asemenea evadări supraomenești din lagărele sovietice. Însă dorinţa de libertate și fascinația evadării ca soluție la totalitarism și la tortură nu trebuie să fie niciodată afectate de lipsa dovezilor, arată autorul francez. Literatura marilor evadări și a marilor evadați, de oricare fel ar fi ei, întreține speranța și progresul spiritual al omenirii, corectarea nedreptăţilor şi curajul.
Dacă Sylvain Tesson îşi pune întrebări asupra adevărului (relativizat!) aşternut pe hârtie de Rawicz, noi, în calitate de cititori ai săi, ne vom întreba: oare câtă dorinţă de necunoscut şi de risc şi-a asumat călătorul francez? Cu siguranţă nu puţină, mai ales că el caută un sens, nu doar adrenalină, în călătoria lui dublă: una kilometrică, exterioară, şi alta executată spre sine însuşi. Poate că existenţa fiecărui individ semnifică o Siberie cu dublu înţeles: “Siberia e deseori numită ,,pământ al deportării”, dar la aceasta ar trebui să mai adăugăm, fără să greşim, şi sintagma “pământ al libertăţii” în sensul în care aici totul, dar mai ales imposibilul, se poate întâmpla.’’(p.210)
Nu am fost niciodată cititoare de Jules Verne, deşi i-am recunoscut necondiţionat geniul acestui autor francez fascinant. Aşa că atunci când am aflat că un alt francez excentric s-a apucat să străbată Rusia, Tibetul şi China per pedes m-am gândit că jurnalul acestei aventuri poate deveni redundant. Se-nţelege că nici pe Sadoveanu nu l-am iubit, cu ale sale monumentale descrieri, atât de picturale. Invocam prin urmare motivul că o carte cu un singur personaj străbătând prin pustiu nu putea să fie decât monotonă, fiecare zi relatată semănând celei precedente. Plecam de la două ipoteze eronate ca după trei pagini să constat că, într-o excelentă traducere, mă întâlneam cu un jurnalist inteligent şi subtil, umblat la o temeinică şcoală de stilistică literară. Fraza lui Sylvain Tesson este puternică, masculină, emoţionantă şi ironică în doze perfect cumpănite, detaliu care m-a fermecat definitiv. Personaj al propriei cărţi, abia când expediţia se încheie, îşi permite să se simtă obosit, iar acest element nu este lipsit de conotaţie. ,,Simt cum mă cuprinde o mare sfârşeală. Pentru prima dată, îmi doresc să mă întorc acasă. Am ajuns la capătul drumului.’’(p. 205) Iată cum sensul unei mari călătorii rămâne tocmai închiderea unei bucle spre sine însuşi, întruchipând ,,întoarcerea acasă’’, această condiţie elementară a fericirii, atâta cât ne este cea din urmă accesibilă.
