Ovidiu Nimigean
Nanabozo, Cartea Românească, 2014
Boemă în principiu,
însă nefrecventând cercurile canonice de scriitori ori ,,cenaclurile
literare’’, uneori îmi scapă anumite informaţii curente. Ca atare, l-am
cunoscut pe Ovidiu Nimigean mai întâi ca prozator şi abia mai târziu o minunată
poetă de la Sibiu mi-a povestit la ceas de seară că el scrie deopotrivă o
poezie excelentă. Fapt care nu a avut menirea să mă deconcerteze, ci mai
degrabă mi-a confirmat o intuiţie de blogger literar.
Iar de curând, am citit ultimul
volum de poezie al autorului, cu încântare. În peisajul minimalisto-nihilist, dirty sau pur şi simplu asumat întors-spre-sine-însuşi
al poeziei contemporane, Ovidiu Nimigean excelează prin simplitate. Da, vorbim de
o valoare aproape pierdută a artei literare. Îmi amintesc cum o amatoare de
poezie îmi mărturisea deunăzi că preferă poeţii canonici fiindcă pe cei recenţi
nu-i înţelege (sic!). Ei bine, pentru cei refractari ca în exemplul invocat,
iată, un poet care schimbă perspectiva.
Este uşor sau ba să găseşti
drumul direct către emoţionalul cititorilor tăi în calitate de poet? Cum să
eviţi simplificarea, truismul, previzibilul, rămânând direct? Dacă e să mă
pronunţ, eu intuiesc că pentru Ovidiu Nimigean se întâmplă ca pentru un actor
hărăzit. Simplitatea vine ca un ocol excelent disimulat, executat prin toate
tehnicile de expresie lirică. Simplu ca o respiraţie eliberată, versul său
farmecă prin neintermedierea emoţiei, eludând metaforizarea în exces. Fără hybrisuri
semantice, cu un firesc desăvârşit numai al său, el vorbeşte despre naturaleţea
destrămării iubirilor şi a fiinţelor:
forţele
de descurajare
dacă‑ai vedea locul
casa cu pereţii tot mai crăpaţi
cu ţiglele acoperişului tot mai măcinate
cu trotuarul fisurat şi năpădit de buruieni
cu grădina plină de bălării
cu via sălbăticitã
cu wc‑ul proptit cu un trunchi aproape putred
dacã ai auzi răgetul merilor
cînd li se rup crengile de bătrîneţe
şi zumzăitul viespilor
pe fructele în descompunere de sub copaci
dacă te‑ai încurca
în iarba‑ncîlcitã de pe coastă
sau ai privi
împreună cu mine
zidul care se lasă
şi ţi‑ai da seama
că braţele‑mi atîrnă moi
precum celor care‑au zărit năluca
nu cred cã mi‑ai scrie aşa
cum îmi scrii:
„nici nu mai ştiu ce simt
cînd îmi imaginez mîinile
tale pe pielea mea
buzele
tale pe inimă.”
Trei condiţionale şi o
enumerare de ,,pierderi’’ ca un inventar al unei iubiri veştejite unilateral sunt îndeajuns să ne
furnizeze o emoţie de lectură de tip tsunami, după cum s-a văzut.
Tema mamei nu putea
lipsi din acest volum care perpetuează o operă de creaţie intrinsecă. Ştiu, ,,operă’’
este un cuvânt prea preţios de când cu bloggingul. Cu o înţelepciune care nu
ştim de unde îi vine, Ovidiu Nimigean evidențiază relaţia unui fiu cu mama sa
exprimată în gestualităţi care suprimă orice comunicare redundantă. Mama
bolnavă, mama convalescentă, mama trăind ultimele bucurii mici ale vieţii, iată
o marcă tematică inconfundabilă a unui artist care a făcut din sentimentele filiale o operă de
autor între-un secol al individualismului.
protezele auditive
beltone philips
am cules nucile
avem de două feluri
unele mari cu coaja groasă
grele
altele mai mici cu coaja subţire
uşoare
mama
care cum spuneam
a început să umble
le‑a întins pe trotuar la
uscat
iar seara
după cină
cînd deja se întunecase bine
şi‑a adus aminte vai
n‑am strîns nucile
da’ ce se‑ntîmplã dacă rămîn
umezesc
deci le‑am strîns eu în nişte lighene de plastic
am găsit‑o veselă cînd m‑am întors
iradiind ghemuită în pat
ştii mi‑am dat seama de‑aici
după sunet
care erau nucile mari
şi
care mici.’’
Şi cum să se intituleze
un volum atât de liber în expresie, de onest, de curat şi de frumos scris, altfel
decât Nanabozo, cu numele spiritului viu care spune poveşti în cultura vechilor
indieni din America. Trimiterea simbolică la preistorie și la inconștient m-a dus
cu gândul la concepția lui Mario Vargas
Llosa, care spunea despre literatură că ,,am rămas devotați acelui străvechi rit
practicat, spre norocul nostru, de strămoși la începuturile istoriei: a visa
împreună strânși împreună de cuvintele altui visător: povestitor, narator,
trubadur, truver, dramaturg sau romancier, pentru ca astfel să ne exorcizăm
spaimele și să scăpăm de frustrări, să ne îndeplinim dorințele cele mai
ascunse, să-i râdem în nas bătrâneții și să învingem moartea, să trăim
dragostea, mila, cruzimea și toate excesele cerute de îngerii și demonii pe
care îi târâm cu noi.’’
Există în noi un har nu
pentru toţi acelaşi, nu pentru toţi egal, acela de a împărtăşi cele mai
adevărate emoţii, iar acesta se exprimă cel mai bine în vocile poeților. Cu o
demnitate lirică de o masculină eleganţă, cu o cadenţă stoică şi decisă, Ovidiu
Nimigean ne oferă o creaţie de o forţă poetică care vă va vrăji definitiv. Fără
a fi vreun esprit farceur precum
însuşi Nanabozo, Ovidiu Nimigean să sensuri noi cuvintelor desemantizate prin cibernetică
uzanţă, conferă nume faste unor sentimente parcă uitate, construieşte un spaţiu
liric echilibrat, limpede, original, fără cusur. Și mai cu seamă, poezia sa tranșează între afectivitatea esențială și pseudo-afectivitate, în numele evident al celei dintâi.
