Un interviu de excepție cu jurnalistul Andrei Ando


scris de în

8 comentarii


M-am gândit să-l pun în dificultate pe Andrei Ando, adresându-i câteva întrebări. N-am reuşit să-l ,,destabilizez'', o mărturisesc spăşită, dar măcar posed o frumoasă probă a sincerităţii sale. Iată ce a ieşit:

  • -Din emisiunile pe care le propuneți sau pe care le moderați se vădește apetența dvs. pentru actul de cultură. De unde provine acest interes?

    -Din formarea mea umanistă. Poate ea este de vină şi pentru faptul că sunt mai puţin pragmatic şi mai mult visător. Sunt un idealist care se raportează la valori şi la principii, deşi înţeleg foarte bine că nu este în spiritul acestor vremuri. Nu m-am văzut niciodată o persoană care îşi valorifică forţa, ci intelectul. M-a avantajat, este adevărat, faptul că părinţii mei au insistat mult să mă şcolesc, să mă specializez, au făcut eforturi şi sacrificii mari, de care abia acum, când am şi eu copii, sunt conştient. Gândeau că un intelectual are viaţă mai uşoară. Am avut dascăli pe care i-am preţuit foarte mult şi de la care am învăţat foarte mult, în primul rând exerciţiul interuman: învăţătorul Cordoş Ionel, diriginţii Circa Mircea, Jurici Jiva şi Lucia Meşter, scriitorul Gheorghe Schwartz, eminentul pedagog Anton Ilica, filosoful Florea Lucaci şi nu în ultimul rând doamna Lizica Mihuţ, care nu mi-a fost profesoară dar cu care am interacţionat foarte mult, ca jurnalist, şi de care mă leagă un profund respect. Am avut, ca modele, oameni de cultură, probabil asta explică aplecarea mea către acest fenomen. Apoi, sunt extrem de pasionat de istoria locală, mă consider, înainte de toate, un patriot arădean. Or, locurile acestea sunt profund conectate la fenomenul cultural – aici a funcţionat un conservator, Preparandia, o episcopie puternică, am avut redacţiile celor mai importante ziare româneşti (Tribuna şi Românul), Aradul a fost epicentrul intelectualităţii româneşti antebelice. Biserica, şcoala şi familia arădeană de odinioară şi-au lăsat amprenta nu numai asupra acestei societăţi, ci şi a oamenilor locului. Sunt mândru de apartenenţa mea la această comunitate! 

    - Cum vedeţi raportul dintre artă, cultură şi rating?

    -Întrebarea pe care mi-o puneţi este extrem de dificilă pentru un director de televiziune. Sigur că noi încercăm să promovăm calitatea, însă întrebarea este în ce măsură publicul îşi doreşte să recepteze acelaşi lucru! În dezbaterile publice, în sondajele de opinie, oamenii declară cu tărie că vor mai multe emisiuni culturale, vor artă, vor teme de mare angajament la televiziuni. Pe de altă parte, constatăm că tocmai acele televiziuni care abordează astfel grila de programe sunt printre codaşele cifrelor de audienţă. Am fi tentaţi să spunem că este un paradox, dar nu e defel aşa! Oamenii, pe stradă, în discuţii, încearcă deseori să pară ceea ce nu sunt; să pozeze în persoane mai pretenţioase, mai preţioase, mai rafinate. Acasă preferă însă divertismentul facil; se uită la spectacole cu femei despuiate, cu forme atrăgătoare, urmăresc dezbaterile cu scandal, agreează cu totul altceva decât susţin în public. Nu trebuie nici să ne surprindă, nici să ne intrige asta. Nivelul majorităţii nu este foarte ridicat! Oamenii se uită la lucrurile pe care le pricep, care le fac plăcere, nu îi preocupă discuţiile sofisticate care îi fac să realizeze cât de puţine cunoştinţe au. Televiziunile, pentru că sunt societăţi comerciale dependente de reclamă, difuzează emisiuni vizionate, lejere, să atragă cât mai mulţi telespectatori. Se murdăresc, pentru că murdăria se vinde. Arta şi cultura sunt preocupări de nişă, can-canul, erotismul, grosolănia, violenţa sunt generaliste. Un post de sport a promovat, la un moment dat, rubrica meteo prezentată de femei cu sânii goi. A fost imbatabil! Pe de altă parte, TVR Cultural a dat faliment. Într-un interviu pe care l-am avut cu Marcel Iureş, îl întrebam exact despre această chestiune. Răspunsul său m-a lăsat să înţeleg că şi domnia sa este mult mai preocupată în acea fază a vieţii sale de cele trupeşti decât de cele spirituale, şi a fost o decepţie pentru mine. Dacă şi un mare actor gândeşte astfel, atunci ce pretenţii să am de la un oarecare?! 

    - Cu certitudine mass-media modelează azi oamenii de mâine. Vă împovărează sau vă entuziasmează această responsabilitate? 

    -Activitatea mea la televiziune nu o percep ca pe o povară, ci ca pe o şansă, deci mă entuziasmează fiecare minut al ei. Mă simt foarte confortabil în presă, încerc însă să mă menţin cu picioarele pe pământ şi să nu mă las copleşit de entuziasm, să nu mă supraevaluez. Pe de altă parte, nu cred că trebuie să se amăgească nimeni din presă că televiziunea sau ziarele ar modela pe cineva. Chiar ar fi tragic ca oamenii din presă să modeleze! Noi aici nu suntem nici dascăli, nici preoţi, nici psihologi, ci slujbaşi ai unor interese patronale, ai acelor puncte de rating care vând bine rezultatul muncii noastre. Se discută despre funcţia educativă a presei, cu un ton de reproş faţă de cei care nu şi-o asumă. Ei bine, presa nu are o funcţie educativă! În teoria mass-media se discută despre funcţia de informare, entertainement, comercială, dar nu şi despre cea educativă. Poate televiziunile publice şi-ar putea asuma un rol educativ, dar iată că şi ele sunt supuse aceloraşi mecanisme comerciale, trebuie să facă profit. Deci nu cred că mass-media modelează sau ar trebui să aibă ambiţia că are vreun rol modelator. Fiecare dintre oamenii care scriu sau apar la tv trebuie să fie extrem de responsabili faţă de meseria lor. Sunt oameni cu vizibilitate care, chiar dacă nu modelează, cu siguranţă influenţează publicul. 

    - Un moment de excepţie din profesia dvs. nu lipsită de inedit şi de…excepţii?

    -În fiecare zi apar momente de excepţie, datorită faptului că lucrăm cu oameni care au probleme, uneori probleme speciale, au neplăceri, au bucurii; lucrăm cu oameni cărora de multe ori nu le face plăcere să interacţioneze cu noi, şi-ar dori să ne elimine din peisajul mediatic şi să discute cu persoane obediente sau nepregătite. Suntem expuşi foarte multor presiuni, de la cele politice la cele economice. Înţeleg însă că întrebarea Dumneavoastră se referă la o picanterie – dacă există vreun episod memorabil în activitatea mea. Sunt multe astfel de episoade. Am fost la Bruxelles atunci când s-a decis admiterea noastră în Uniunea Europeană şi am realizat un şir de interviuri cu înalţi oficiali europeni chiar în preziua votului. Desigur, asta nu i-a influenţa în niciun fel, dar pentru mine, profesional, a fost o satisfacţie. Am intervievat cei mai importanţi oameni din România şi am constatat cât de mult mit este în jurul lor şi cât sunt ei, în realitate, de abordabili, ceea ce le şi spun mereu studenţilor mei de la Jurnalism. Dar pentru că interviurile în direct, la tv, au un alt farmec decât cele scrise în ziar, sunt câteva episoade interesante legate de declaraţiile unor personalităţi. Una repeta cu obstinenţă că este nevoie de un Partneriat Public PRIGAT în Arad, când termenul corect era Parteneriat Public Privat. Altă persoană, candidat la primăria Arad, şi-a cerut iubita în căsătorie chiar în emisiunea mea, în direct, fără să fi fost un gest dinainte regizat. Dar cu cel mai mult drag îmi amintesc de un episode de la 1 aprilie, pe la mijlocul anilor 1990, când lucram la ziarul Adevărul, şi am anunţat că Michael Jackson va concerta pe stadionul UTA. Sute de persoane s-au grăbit să îşi cumpere bilete de la magazinul pe care îl indicasem, şi tot sute de reclamaţii am primit la redacţie de la cei care nu au gustat gluma… Un alt episod interesant a fost în biroul meu, în timpul unui interviu cu Traian Băsescu. L-am întrebat ce părere are despre reamplasarea Monumentului Celor 13 Generali la Arad şi m-a rugat să închid reportofonul. Apoi a făcut câteva comentarii personale, din care reieşea că nu este de acord cu ideea reamplasării. Când am reînceput să înregistrăm, s-a declarat un suporter al repunerii statuii pe soclu. Asta a propos de sinceritatea politicienilor…

    - Cum vedeţi raportul dintre ziarele on-line profesioniste şi bloguri? Se concurează sau se tolerează cele două medii? 

    -În niciun caz nu se concurează. Cel puţin nu în România. În Statele Unite ştiu că există bloguri profesioniste, cu angajaţi permanenţi şi buget substanţial, dar între ele şi un ziar on-line nu este o foarte mare diferenţă, pentru că ambele sunt concentrate pe informare, pe comentarea evenimentelor. Dacă vă referiţi la blogurile personale sau la reţelele de socializare, ele nu sunt în concurenţă cu presa on-line. Nu înseamnă că dacă publici o fotografie cu un curcubeu sau distribui o piesă muzicală, eşti ziarist, chiar dacă te simţi important că ai contabilizat 100 de like-uri şi cercul tău de prieteni admiră cât eşti de frumos şi de deştept. Lipsesc elementele constitutive ale ştirii: noutatea, interesul public, informaţia. Eu consider blogurile, reţelele de socializare, mai degrabă ca nişte jurnale personale publice, care surprind anumite stări, trăiri interioare. Nu există nici o ritmicitate a actualizării lor, postăm când simţim nevoia, pe când un ziar nu poate fi neglijat, acolo trebuie să existe o consecvenţă, o seriozitate. Am citit, într-un comentariu critic la un articol al meu, punctul de vedere al cuiva care spunea că presa scrisă şi cea on-line nu mai sunt citite şi că impactul este mult mai mare dacă postezi un mesaj deştept pe reţeaua de socializare. Este o abordare, totuşi, desuetă. Niciun blog şi nicio reţea de socializare nu au credibilitate mai mare decât ziarele. Sigur, este foarte adevărat că au pătruns şi în această breaslă neaveniţi care afectează extrem de grav imaginea presei: sunt oameni agramaţi, poate persoane care au fost condamnate penal pentru diverse fapte, sunt personaje pestriţe, şi ele ajung să pună etichete de la înălţimea calităţii lor de jurnalişti. Ne putem întreba dacă o presă eterogenă moral poate fi considerată un reper. Pe de altă parte, pe lângă aceşti jurnalişti, impuşi de conjunctură sau de patronat, în fiecare redacţie există şi oameni responsabili care înţeleg greutatea misiunii lor. Jurnalismul nu este nici hobby, nici meserie – este vocaţie, o practici 24 de ore din 24. Blogul este (deocamdată) un moft drăgălaş.
    • 8 comentarii

      Tu ce crezi?