Există istorie adevărată?


scris de în

3 comentarii

,,...încontinuu, evenimentele cele mai însemnate în ochii contemporanilor-chiar şi cele catastrofale pentru ei-au tendinţa, cu vremea, de a se estompa, uneori până la a se şterge din memorie, pe când alte întâmplări, alte tendinţe, alte mişcări, întâi neobservate, nebănuite sau tăinuite, prind relief în ochii generaţiilor următoare.''
( Neagu Djuvara,  Există istorie adevărată?, Humanitas, 2004) Fără îndoială, prezentul naşte trecut în  cazul interpretării istorice, nu se întâmplă doar unidirecţional, trecutul născând prezent.


Îmi place, şi nu de azi de ieri, modul causeur în care Neagu Djuvara discută despre istorie, maniera în care o face abordabilă profanilor, fără a deveni superficial. Mult mai profund decât alt eseu al său pe care l-am citit recent(,,Răspuns criticilor mei...'') Există istorie adevărată m-a făcut să meditez şi la rolul individului singular în istorie. În contra istoriei deterministe, Neagu Djuvara este de părere că există inşi, şi probabil fiecare secol numără câţiva, care trag după ei Istoria, iar nu Istoria îi produce pe ei. Chiar şi în contextul altor determinări geografice, sociologice, psihologice, ei ar fi stârnit revoluţii sau mişcări ,,tectonice''. Exemplul elocvent este Hitler care nu a fost  determinat să existe de către naţiunea germană, aceeaşi care i-a dat pe titanii muzicii simfonice sau pe marii ei filozofi şi literaţi. 


Al treilea element care mi-a atras atenţia la acest eseu este prinosul pe care istoricul îl aduce Literaturii, în persoana Poetului ori a Stilistului. La un moment dat, Djuvara îl citează pe Iorga care la rându-i admitea că un mare istoric e incomplet dacă nu se manifestă şi ca stilist. Prin urmare, istoria nu se pretează la a fi redată oricum, iar a fi un istoric veritabil implică deopotrivă a fi vizionar şi a avea un pic de ,,ureche''  pentru literatură...


În fine, gratitudinea  faţă de literatură, sora rebelă şi suavă  a istoriei dacă vreţi,  se mai manifestă în acest volum şi prin poezia unei pagini de memorialistică. Astfel, Neagu Djuvara în timp ce  recreează atmosfera interbelică îşi aminteşte de prima lui iubire, adolescent fiind. Este vorba de foarte tânăra contesă poloneză Sofia Ravita-Gavronska, aceea care într-o vară îi răpeşte inima la Nisa, iar după aproximativ opt decenii inima domnului Djuvara încă nu s-a ostoit:  ,,Soarta ne-a despărţit. Şi toată viaţa am păstrat convingerea, iluzia, visul, că ea era cea care îmi fusese hărăzită şi că, spre nenorocirea mea, nu ştiusem mai târziu s-o caut până la capătul lumii...'' 

3 comentarii

Tu ce crezi?