Dincolo de a fi vreun titlu de afiş răvăşitor, substantivul ,,Felii’’ te-ar putea duce cu gândul la un text dramatic scris în mod subtil anume pentru o actriţă cu nume rezonant…Ofelia Popii. Sau poate să fie vorba de ,,felii’’ ca sinonim pentru ciopârţirea vieţii urbane? În orice caz, deşi ştiam că este un spectacol foarte premiat, inclusiv cu Premiul Uniter pentru cea mai bună actriţă în rol principal, am decis totuşi ca ,,La pomul lăudat să nu merg(i) cu sacul.’’ şi să nu citesc cronicile care i–au fost consacrate.

Aşa că m-am aşezat în sală aproape sceptică sau, în orice caz, liniştită. Ştiam că Ofelia Popii este o actriţă extrem de talentată, dar nu cunoşteam atmosfera în care ea se va produce. Spectacolul avea să înceapă calm şi lucid, fără artificii, însă pe măsură ce replicile se acumulau, Ofelia aduna tot mai multă energie ca într-un soi de Bolero al lui Ravel. Atenţia publicului din captivă devenea feroce… de concentrată. De fapt ce se întâmpla acolo pe scenă? Nici mai mult nici mai puţin decât că nişte femei îşi disputau trupul unui bărbat. Acum că era mort, adevărul putea ieşi la iveală. În timpul vieţii satelizaseră în jurul lui şi niciuna nu-l putuse avea în integralitate. Mama Edith îl ţinuse aproape de ea doar copil, soţia Ela doar cât fusese frumoasă şi integră, între timp a suport extirparea unui sân, fiica Clea, doar cât a fost mică apoi ea s-a îndepărtat voit, Margareta doar cât i-a fost amantă, Bella doar cât i-a făcut diverse servicii.

Fascinant este cum prin jocul unei singure actriţe, toate aceste personaje feminine capătă o identitate extrem de vie. Dar aş spune că scopul Liei Bugnar nu a fost acela de oferi un text ,,despre femei pentru femei’’. În absenţă, bărbatul dispărut ne face conştienţi de cât de puţine lucruri ştim despre oamenii de lângă noi. Cei cu care trăim nişte ani buni, dacă nu decenii. Doar moartea pare a ne face vreme de trei zile lucizi, ca după aceea să aruncăm tot ce nu ne convine în coşul uitării. Dac-ar fi să simplificăm  misterul fiinţei individuale, am spune că insul este structurat ca o portocală din care numai unele felii ne devin accesibile, chiar şi nouă celor din familie, ca să zicem aşa. Însă intriga este mai complexă de atât, când Clea ajunge ea însăşi într-o situaţie foarte contemporană şi foarte… tragică.

Scris și regizat de Lia Bugnar, de ale cărei texte inteligente nu ne putem îndoi, ,,Felii’’ este un spectacol în care actriţa distribuită s-a implicat -se spune- inclusiv în prelungirea sau detalierea unor replici. Iată ce se întâmplă când două femei deosebite colaborează empatic, iată de ce asistăm la un mesaj puternic şi la un text de scenariu pur și simplu bun. Însă fără ingredientul Ofelia Popii puteam viziona doar un spectacol ,,bun şi atât’’. Prin inspirata alegere a distribuţiei însă, regizoarea şi autoarea a sporit exponenţial energia cuvintelor şi ne-a făcut extrem la atenţi la ceea ce găsim ,,dincolo de ambalaj’’(căci trupul, alias ,,ambalajul’’ e cuvântul-simbol din construcție). Revedeţi acest spectacol, când veţi mai avea prilejul, pentru că el nu vă va oferi felii de emoţii, ci profunzimi emoţionale, constituindu-se într-un act artistic rotund, inteligent, integral.

                                                                                                                     

,,Domnişoara Nastasia” de George Mihail Zamfirescu este un soi de libret Carmen à la roumaine în care o frumuseţe de mahala râvnită de un… ,,interlop” cu suflet ars de gelozie se topeşte în roşul visceral al crimei. Patru personaje şi două perechi imposibile se confruntă şi se autodevorează. Nastasia şi Luca, Vulpaşin şi Paraschiva. Puritatea sufletească se opune iubirii ,,pe bani” şi iese frântă, răul triumfând. Şi deopotrivă triumfă talentul actorilor Carmen Vlaga Bogdan, Ovidiu Crişan, Carmen Butariu, Ştefan Statnic, Ovidiu Ghiniţă distribuiți în cel mai nou spectacol propus de  regizorul Laurian Oniga.

Odinioară, centrele oraşelor adunau spuma bogată a societăţii, iar periferiile se numeau mahalale. În prezent, centrele devin puncte nodale ale business-ului şi ale traficului, dar oamenii înstăriţi fug de zgomot în suburbii. La această răsturnare de paradigmă urbană a contribuit enorm automobilul care a comprimat distanţele. Dar să ne întoarcem la mahalaua bucureşteană cea măiestrit redată de mari scriitori români precum Vasile Alecsandri, I. L. Caragiale, Mateiu Caragiale, Ion Barbu, Mircea Cărtărescu etc. Altminteri, avem tendinţa să idealizăm perioada interbelică, pe principiul a ceea ce în psihologie se numeşte ,,întoarcerea refula­tului”. Însă cel mai recent spectacol al scenei de teatru arădene pare să ne amintească fapte uitate. Căzând în dulci nostalgii cu privire la ,,Micul Paris”, ignorăm detaliul că splendoarea bulevardelor bucureştene de altădată înflorea din energia mahalalelor grupând etnii diverse şi făurind vise himerice peste bordeie şi noroi. De aceeaşi părere este istoricul Adrian Majuru în ,,Bucurestii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă”.

Pe de altă parte, Nastasia m-a dus cu gândul la Maria Tănase cea născută în Mahalaua Cărămidarilor şi care se salvează din cartier prin talentul vocal. Nastasia, floare curată de mahala, se simte străină în cartierul ei noroios. Ei îi plac cărţile, cum s-ar zice she had a dream, s-a îndrăgostit de un băiat cinstit, Luca, şi nădăjduieşte să se mute în Popa Nan, cartier boieresc. Dar până în Popa Nan nu-i cale de un ceas ori de două, ci e cale de o viaţă de om cum bine spune Nastasia. Este distanţa infinită care-l desparte pe boier de calic, pe bogătaş de slugă.

Aşa cum redă Laurian Oniga atmosfera vremii, mahalaua tradiţională dezvoltă nişte ingrediente sigure: sărăcia, bordeiul, noroiul, infracţionalitatea, femeile uşoare, alienaţii, fascinaţia pentru bani. Peste cartier împărăţeşte un fante de mahala (vezi Vulpaşin), iar populaţia feminină e magnetizată de doi poli: cea mai vestită prostituată (Paraschiva, o ,,sfântă” a lupanarelor) şi neverosimila fată mare a mahalalei (Nastasia, etimologic semnificând înăl­ţare, aspiraţie spre înalt).

Deşi ca spaţiu locativ mahalalele s-au modificat simţitor, spiritul lor nu ne-a părăsit. Ne găsim infuzaţi de imaginile videoclipurilor nord-americane ce redau zone periferice gri, invadate de traficanţi, de discrepanţele Americii de Sud, de mesajele de băieţi răi ale unor Puia sau ale altor cântăreţi locali, de realităţile cartierelor sărace. Cum arată însă periferia (socială) românească azi? Mai mult ca o stare de fapt şi de inimă, am spune. Mahalaua s-a mutat în noi, e un habitat psihologic, cu tot spiritul ei visceral, cu isteria vocală scăpată controlului raţional. Prevalenţa emoţionalului face din omul mahalalei un tip care arde pentru împlinirea dorinţelor sale (el ,,are un foc la inimioară”), e cel care scoate şişul şi care dă cu acid. În tot acest timp normele europene impun eradicarea sărăciei şi a infracţionalităţii, iar impulsurilor noastre agresive li se găsesc noi debuşee. În context, literatura rămâne continuu fascinată de omul instinctelor şi al autenticităţii care e mahalagiul prin excelenţă, omul pătimaş, liber, antisistemicul şi amoralul. Spectacolul ară­dean pe care îl recomand aici reuşeşte să repună în discuţie patimile omeneşti fatale: dragostea şi ura, fascinaţia aurului şi a posesiei într-o montare care privilegiază balcanismul nostru funciar revelat odinioară de Anton Pann şi de Ion Barbu. Vizionând acest spectacol conştientizăm că mahalaua este o lume în sine, cu reguli proprii şi periculoase, o stare de spirit care exaltă patimile, un teritoriu al culorilor vii, un spaţiu dionisiac ,,la mijloc de Rău şi Bun”. Mărturia autentică a spiritului mahalalei rămâne cântecul de lume, versul lăutăresc ca al lui Fărâmiţă Lambru, cel serios infuzat în spectacol şi care cu  mesajul său pitoresc şi direct dă la lumină cele mai compulsive simţăminte.

(„Domnişoara Nastasia” de George Mihail Zamfirescu în regia lui Laurian Oniga este cel mai nou spectacol al Teatrului Clasic Ioan Slavici şi a avut premiera în 15 septembrie, chiar în des­chiderea stagiunii aniversare Reper 65. Din distribuţie fac parte Ovidiu Crişan, Carmen Vlaga Bogdan, Ovidiu Ghiniţă, Sorin Calotă, Oltea Blaga, Carmen Butariu, Oana Kun, Sebastian Neteda, Constantin Florea, Dan Covrig, Liliana Balica, Roxana Sabău, Alina Danciu, Ştefan Statnic, Ionel Bulbuc, Călin Stanciu, Claudiu Oblea şi Robert Pavicsits. Muzica live este interpretată de Ilko Gradev. Decorul a fost realizat de Luminiţa Penişoară, costumele de Oana Cătălina Văran.)

     

Era 1867, iar Dostoievski pleca cu tânăra-i soţie însărcinată să joace la cazino zestrea acesteia, tocmai în ce­lebra staţiune mondenă Baden-Baden. Citim un roman – cum bine se ştie – nu ,,de Dostoievski”, ci ,,cu  Dostoievski”, numele greu al literaturii mondiale. Beneficiind de o prefaţă specială semnată de extraordinara Susan Sontag, cartea îl are în centru pe profetul ,,Umbrei” noastre, al impulsurilor negre şi subterane ale minţii omeneşti. Îmi plac autorii unei singure cărţi cum ar fi di Lampedusa ori, iată, Leonid Ţîpkin, căci ei depun mărturie despre dificultatea de a scrie o mare literatură. Or, tocmai despre discrepanţa între măreţia operei unui artist celebru şi meschinăria biografiei sale este vorba în acest roman inedit şi legendar,  odinioară scos în secret ca manuscris din URSS. Marele scriitor – orfanul, nevroticul, epilepticul, socialistul şi ocnaşul – era în fond un ins atât de capricios şi de labil, în ciuda culturii şi a inteligenţei, încât pe parcursul lecturii ne vom infuza de o enormă compasiune.

Titlul calm şi elegant ne face să ne gândim la un roman lin, rafinat, aristocratic, însă vara soţilor Dostoievski în Germania a fost una extrem de neliniş­titoare. Bazat pe mărturiile din jurnal ale Annei Grigorievna, romanul lui Leonid Ţîpkin reconstituie starea în care ,,înota” cuplul (după expresia figurată a autorului) în mijlocul unei societăţi străine, rigide, burgheze. În al doilea rând, ne impresionează modelul căsătoriei burgheze din a doua jumătate a secolului al XIX-lea rusesc. Soţia lipsită de independenţă financiară devine posesiunea unui bărbat care dispune de ea după cum doreşte mai ales dacă femeia nu are o zestre consistentă. Este şi cazul lui Dostoievski care îşi etaleză în faţa tinerei şi neajutoratei soţii toate capriciile şi violenţele reprimate şi generate de firea-i nevro­tico-depresivă.

Despre Dostoievski, cel aproape incapabil să zâmbească, ştim deja că a avut o biografie tragică, rămas orfan de mamă şi cu un tată mort în condiţii sus­pecte. Experimentând inclusiv o condamnare la moarte, Dostoievski nu putea deveni decât ceea ce a devenit, geniul capricios şi contradictoriu. Dar mai puţine lucruri ştim despre a doua sa soţie, Anna Grigorievna Dostoievs­kaia. Şi totuşi, privindu-i fie şi o singură fotografie, observăm expresivitatea atât de bizară a acestei femei. Cum să fii fericită trăind alături de Dostoievski pare dilema psihanalitică a acestei relaţii? Personalitatea lui bolnăvicioasă, pătimaşă şi epileptică era menită să absoarbă vitalitatea celor din jur. De nenumărate ori, Dostoievski exprimă prin personajele sale formele stigmatizării şi ale excluderii. Cel mai adesea el însuşi se simţea marginalizat, pentru firea-i morocănoasă, ca şi pentru pauperitate, insolvabilitate financiară.

Sanctificat de către critica literară şi de către psihanaliză, Feodor Mihailovici Dostoievski este un Lucifer al literaturii moderne, un creator care nu i-a iubit pe evrei, dar nici pe germani, cel care a dovedit că omul rămâne un ins violent, impur, decăzut şi labil. În ciuda dificultăţii de a se iubi el pe sine, Anna Grigorievna i se va devota până la final: ,,se afla din nou în genunchi lângă canapeaua lui, ţinându-l de mână, uşor aplecată deasupra lui, semănând cu acele statui de femei îndu­rerate care se văd deasupra multor morminte; el zăcea cu ochii închişi, nu-i deschise nici când ea îl striga pe nume în şoaptă, dar clar – pe semne îşi pierduse cunoştinţa (…) Anna Grigorievna îi mângâia mâna cu tandreţe şi din când în când i se părea că nu e decât un leşin cum i se întâmpla lui adeseori, iar acum, peste o clipă, o să deschidă ochii, o s-o recunoască şi o s-o roage să-l ajute să se scoale.” E ultimul tablou vivant imaginat de Leonid Ţîpkin, înain­te ca Dostoievski să devină imaginea funebră redată de pictorul Kramskoi, un icon aflat în relaţie cu obsedantul Christ al lui Holbein.(Cronică apărută ieri în ,,Glasul Aradului''.)

     

Sau: ziua în care am apărut 3D într-o expoziţie de artă contemporană. E un sentiment...neliniştitor.:)
http://arq.ro/arta-neconventionala-pe-gh-lazar-11

„Ultimul tango la Buenos Aires, o metropolă exotică pe înţelesul tuturor''
de Justina Irimia
Humanitas, 2012

Un oraș cu o zonă metropolitană de aproape o sută de ori mai mare decât a Aradului, unde în acest moment e iarnă. Jorge Luis Borges, Evita Peron, Mara­dona, Carlos Gardel, Ernesto Sabato, Julio Cortázar, Teatro Colón, tango, el mate șamd. Un punct major pe harta culturală și literară a lumii, purtând un nume care trimite la o binecuvântare.

Daţi-mi voie să vă recomand o carte care mi-a stârnit entuziasmul, ceea ce nu mi se întâmplă foarte des. Este scri­să de o tânără eseistă pe tema unui oraş şi a unei culturi urbane, ambele fascinante. Încă de dinainte de a vă prezenta succint subiectul acestui volum, vreau să vă atrag atenţia asupra scriiturii Justinei Irimia care se remarcă prin rafinament lexical şi ingeniozitate. Efervescentă, maniera de a scrie eseu a acestei autoare şi jurnaliste strălu­ceşte prin creativitate lexicală, cultură filologică subtilă şi prin emoţie frumos împărtăşită. Dacă credeaţi că este greu să scrii expresiv despre întâlnirea cu tradiţionala friptură de vacă argentiniană, ei bine atunci nu ştiţi încă nimic despre Justina Irimia: ,,Dar splendoa­rea ostentativă a fripturii era bucata de grăsime, înnebunitor de prezentă. La scurt timp aveam să înţeleg că esenţa delicioasă a unei fripturi de vacă este grăsimea. (Am apăsat un colţ de pâine pe friptură, i-am extras seva şi am gustat prima bucată, neaşteptat de fragedă.) Am zâmbit, cunoscusem perfecţiunea.”

Buenos Aires, un nume care vrăjeşte urechile celor ce-l ascultă rostit şi care înfloreşte în gura celui care l-a vi­zitat. Un oraş cu femei frumoase, întotdeauna zvelte şi temperamentale, cu bărbaţi mereu îndrăgostiţi, cu crimina­litate crescută, cu mult umor inteligent, deţinând cel mai lat bulevard din lume, cu clădiri decadente şi enorme, un Paris al Sudului, un centru al psihoterapiei mondiale. Iar acest oraş a fost construit de argentinieni, adică de urmaşii imigranţilor italieni, spanioli, englezi, evrei etc. Tot aici, cine preferă să trăiască intens o poate face fie şi cu o mie de euro pe lună şi poate dansa în fiecare seară tango. Altminteri, oraşul, ca orice me­tropolă care se respectă, are periculo­zi­tatea sa şi mai ales îi are pe argen­tinienii săi, cei încântaţi să se con­temple şi să se autoflageleze uneori. Exigenţi cu sine, dar mult prea temperamentali, argentinienii seamănă în destule aspecte cu românii. Eu una am reperat umătoarele: o anume obsesie a imaginii proprii pe care o lasă celorlalţi, o preocupare parcă genetică pentru politică şi televizual, o frivolitate care le conferă aură latină, un umor inte­ligent, subtil. În rest, o asemă­nare deloc întâmplătoare este şi aceea a contrastelor între cartie­rele reziden­ţiale şi zonele sărace la Buenos Aires ca şi la Bucureşti, cu precizarea că la ei luxul este încă şi mai orbitor şi mult mai pu­ţin atins de aripa kitsch-ului. Inepui­zabil, Buenos Aires este un oraș de care te îndrăgostești fatal și periculos, așa cum ne sugerează autoarea, care a trăit acolo vreme de doi ani.( Text apărut în ,,Glasul Aradului'')

Mi-am pus o rochie simplă şi neagră. Puţină pudră. Sticla de apă şi batistele. Am tras pe dreapta la Piaţa Mică şi am cumpărat un buchet de flori. ,,Albe, cu număr par, vă rog''. Am găsit relativ uşor strada cu una dintre capelele cel mai bine cotate din oraş. Chipurile cunoscute ale verişoarelor mele. Ne face bine să ne îmbrăţişăm.

Suntem numai noi, familia lărgită şi prietenii apropiaţi, suntem sobri şi solidari. Înmormântarea va avea loc poimâine în localitatea unde a trăit şi s-a născut. Sicriele s-au obişnuit să călătorească, pentru că uneori oamenii se sting în centrele de îngrijire asistată, scumpe, de la oraş.

Cu treizeci de ani în urmă, în mica localitate de baştină a celei plecate, la casa sa s-ar fi adunat jumătate din comunitate. Acum suntem mai ocupaţi şi mai detaşaţi. În high class-ul marilor oraşe din America Latină, înmormântările au rafinamentul unor cocteiluri imense şi sofisticate, florile cad în cascade învăluind siluetele femeilor îmbrăcate Balenciaga, purtând ochelari negri Dior. Acolo e epatant, la noi e tot mai comercial.

În România, înmormântările rurale erau ceremonii de trecere complexe, ritualice, bogate în semnificații spirituale și în cutume seculare. Dar ce mai înseamnă o înmormântare la oraş azi? De- acum, moartea a devenit o treabă cel puțin discretă, rezolvată de firme aferente. Care se pricep la treburi de-astea. Sau mai puţin. Trupul s-a integrat noţiunii de ,,articole consumabile'', ritualul de trecere s-a preschimbat într-un eveniment aproape monden. Servicii complete, servicii non-stop scrie pe furgoneta lui Caron. Astăzi înmormântările urbane româneşti au ceva furtiv şi deprimant, consumate în capele precare, prin cimitire ultrabetonate la modul stereotip. Mi-e limpede, a muri pe româneşte la început de secol XXI a devenit un eşec existenţial, nu o datorie sacră. Acestui popor i-a pierit gustul pentru solemnităţile obligatorii.

(Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950
de Lucian Boia, Humanitas, 2012)

Afirmăm de atâtea ori că ne merge rău fiindcă nu suntem conduşi, în diversele domenii ale vieţii precum şi în cele profesionale, de către elite. Dar cine alcătuiesc elitele? Sosit din limba franceză, termenul ,,élite” desemnează conform dicţionarului Larousse online ,,Groupe minoritaire de personnes ayant, dans une société, une place éminente due à certaines qualités valorisées socialement.” (Grup mic de persoane având, într-o societate, un loc eminent datorat anumitor calităţi valorizate social). Într-un dicţionar Larousse mai vechi, am găsit o definiţie care îmi oferă mai multă satisfacţie. Astfel, ,,elită’’ se refe­ră la  un mic grup de indivizi consideraţi a fi cel mai bun produs uman al unei societăţi, inşi caracterizaţi de cele mai înalte calităţi. De aici pornind, am putea merge mai departe pe linia despicării firului în patru şi apoi în şaisprezece şamd. analizând ce înseamnă ,,înalte calităţi’’. Aşadar, ce numim calitate, ce numim defect, în secolul corectitudinii politice şi al nondiscriminării? Vom constata lesne că pe lângă unele norme mereu valabile de la generaţie la generaţie, există altele fluctuante, aşa că unele calităţi de mai ieri au putut fi răstălmăcite, ba chiar transformate în defecte. Dar esenţa etern valabilă a acestui substantiv este că provine din participiul trecut al verbului ,,élire” transformat la rându-i pe căi întorto­cheate din latinescul popular ,,exlegere’’ semnificând ,,a alege’’ (ce e mai bun).

La aceste consideraţii m-a dus cu gândul eseul lui Lucian Boia intitulat ,,Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950”, pentru că nu trebuie să uităm  că substantivului dezbătut îi place cel mai mult să se asorteze cu noţiunea de ,,intelectual”. Este dovedit că în epoca moder­nă, elita era alcătuită din intelectuali, adică din oamenii al căror material de lucru era reprezentat de –fragilele- idei. Am putea abuza  puţin de noi înşine şi să ne întrebăm încă o dată ce mai înseamnă un intelectual astăzi. În orice caz, unui asemenea ins ştim sigur că i se reclamă excelenţă academică, morali­tate şi atitudine apolitică. Aşa cum vor vedea cei care vor citi cartea, pare o datorie foarte grea să le îndeplineşti pe toate trei. Cu atât mai mult dacă ai avut ghinionul să te fi manifestat ca intelectual în perioada dramatică dintre 1930 şi 1950 când extremismele politice erau la ordinea zilei. În acele vremuri, paradigmele valorice s-au schimbat fulgerător. De pildă, să fii evreu în 1938 era o crimă, dar să continui să fii în 1948 părea un noroc, comunişti erijându-se în salvatori. La polul opus, să fi fost legionar în iarna lui 1940 suna eroic, dar cumplit în 1950. Între aceste două extreme se situau ponderaţii, apoi socialiştii şi comuniştii. Puţini, foarte puţini, erau cei care se puteau lăuda că n-au pactizat într-o direcţie sau alta. Or, în perioada 1937-1947 se consumaseră nu mai puţin de şapte răsturnări de regim, reclamate de regalişti ori de legionari, şi care s-au arătat încununate -neprevăzut- de instaurarea comuniştilor, cei care asistaţi de sovietici acţionaseră metodic din umbră.

Se spune că intelectualul este fascinat de putere, prin definiţie el făcând parte dintr-o elită, menirea lui e să acceadă sus de unde vocea-i să poată fi auzită. Aşa gândea şi generaţia lui Mircea Eliade, ,,generaţia ’27’’ rebelă şi ,,huliganică”, cea care a îmbrăţişat extrema dreaptă din prea mult entuziasm al tinereţii. Profesori universitari, scriitori, miniştri, jurnalişti, intelectualii români ai anilor ’20-’30 erau prin excelenţă oameni de spirit, formaţi într-o serioasă cultură umanistă. Foarte mulţi vor cădea în fascinaţia dreptei chiar dacă ea nu era la început decât un fel de ultraromânism. În curând, ei vor fi vânaţi de regalişti şi apoi de comunişti. După falsificarea alegerilor din 1946, prefi­gurându-se deja răsăritul puterii comuniste dintre ruinele războiului, cei mau mulţi intelectuali de dreapta sau pur şi simplu raţionali vor lua ,,ultimul tren’’ spre Occident sau, mai grav, îşi vor renega ideile şi trecutul, descotorosire inutilă altminteri. În ce măsură numele sonore ale culturii din perioada interbelică se vor compromite afiliindu-se comunismului sau… fugind din ţară (vor ricana unii!), puteţi afla din această carte lucidă şi nepartizană. Volumul este dens de nume proprii celebre, cu greutate, ale căror cariere intelectuale, poli­tice sunt urmărite cu minuţie de către autor. Cât despre instituţia Aca­demiei Române vom fi părtaşi la câteva linşaje emblematice comise în vremuri tulburi.

În orice caz, o mare parte a elitei intelectuale româneşti a fost decimată în închisorile Siguranţei (uneori), dar mai ales ale Securităţii. Cinismul contemporan vine din aceea că tolerăm mai bine să ştim că un intelectual a fost suprimat în chinuri, decât să aflăm că şi-a ,,vândut’’ ideile pe arginţi politici. Aş spune că nu există şanse de mântuire pentru intelectuali, cu rezerva că lor le pretindem mereu perfecţiunea morală pe care n-o avem noi înşine. În fine, rea­litatea dură a schimbărilor radicale de regimuri politice este că primele capete care cad sunt consecvent acelea ale elitei intelectuale. Cea mai grea probă pentru marii intelectuali înseamnă să nu devină niciodată ,,soldaţii ideologiilor”, cum mulţi au fost tentaţi s-o facă, cel mai adesea pentru a evita închisoarea şi moartea. Un mare adevăr istoric pe care ni-l reaminteşte Lucian Boia este şi acela că orice dictatură politică are ca proiect primordial, dar secret, afilierea intelectualităţii, reciclarea ei, apoi manipularea maselor reprezentând doar un detaliu. (Text apărut în ,,Glasul Aradului''.)