Suntem numai noi,
familia lărgită şi prietenii apropiaţi, suntem sobri şi solidari. Înmormântarea va avea loc
poimâine în localitatea unde a trăit şi
s-a născut. Sicriele s-au obişnuit să călătorească, pentru că uneori oamenii se
sting în centrele de îngrijire asistată, scumpe, de la oraş.
Cu treizeci de ani în
urmă, în mica localitate de baştină a celei plecate, la casa sa s-ar fi adunat
jumătate din comunitate. Acum suntem mai ocupaţi şi mai detaşaţi. În high
class-ul marilor oraşe din America Latină, înmormântările au rafinamentul unor
cocteiluri imense şi sofisticate, florile cad în cascade învăluind siluetele
femeilor îmbrăcate Balenciaga, purtând ochelari negri Dior. Acolo e epatant, la noi e tot mai comercial.
În România, înmormântările
rurale erau ceremonii de trecere complexe, ritualice, bogate în semnificații spirituale și în cutume seculare. Dar ce mai înseamnă o înmormântare la oraş azi? De- acum, moartea
a devenit o treabă cel puțin discretă, rezolvată de firme aferente. Care se pricep la
treburi de-astea. Sau mai puţin. Trupul s-a integrat noţiunii de ,,articole consumabile'', ritualul de trecere s-a preschimbat într-un eveniment aproape monden. Servicii complete, servicii non-stop scrie pe
furgoneta lui Caron. Astăzi înmormântările urbane româneşti au ceva furtiv şi deprimant, consumate în capele precare, prin cimitire ultrabetonate la modul stereotip. Mi-e limpede, a
muri pe româneşte la început de secol XXI a devenit un eşec existenţial, nu o datorie sacră. Acestui popor i-a pierit gustul pentru solemnităţile obligatorii.
