Iată un miniroman-cult. Filologii ştiu de ce. Zici Alain Robbe-Grillet şi te gândeşti instantaneu la manifestul  literar ,,Pour un Nouveau Roman''.

1957. Apare romanul unui promiţător  tânăr autor francez, intitulat simplu: Gelozia(La Jalousie). Foarte interesantă etimologia acestui termen francez care a dezvoltat prin secole o arborescenţă semantică superbă şi pe alocuri  ea se intersectează cu termenul ,,jaluzea''. Păi, nu? Ce metaforă vizuală mai adecvată putem găsi pentru un gelos decât aceea a privitorului ascuns după jaluzele?

Despre gelozie se vorbeşte mai nou ca despre o stare patologică. Hm. Probabil depinde de doză. În ce mă priveşte am experimentat-o foarte rar şi în  înghiţituri terapeutice. Mi-e ceva aproape străin. Spre deosebire de anumite forme de invidie care m-au chinuit uneori. Pe scurt: sunt o persoană negeloasă, posesivă cu anumite bunuri şi idei, neposesivă cu oamenii. 

Prin urmare, nu tema omonimă cu titlul m-a atras la acest ,,nouveau roman''. Ci tehnica scriiturii şi perspectiva narativă. În fapt, naratorul se poziţionează în neliniştea obsesivă a unui soţ gelos care îţi urmăreşte soţia ( pe ,,A...'') conversând pe terasă cu Franck, prietenul ambilor. Ca şi în filmul ,,L'homme qui ment'', la Alain Robbe-Grillet  se contruieşte totul în mintea receptorului care se dă de ceasul morţii căutând răspunsul la: a fost sau n-a fost adulter?  Frumuseţea romanului, atunci, nu constă în rezolvarea epică  a trio-ului conjugal, cititorul fiind livrat propriilor obsesii erotice( dacă le are!), ci în descrierea voit-obsedantă a unor scene cu potenţial voaieuristic şi erotic maxim. Ia de-aici( şi să mai zică vreunul că noul  roman francez-care împlineşte totuşi peste jumătate de secol- nu e bazat!):

,,A...stă în picioare, nemişcată, în faţa măsuţei de scris; e întoarsă spre perete aşa că i se conturează profilul în fereastra larg deschisă. Urmează să citească din nou scrisoarea(...). Termină de citit, ajungând în josul paginii, şi pune scisoarea lângă plic, se aşază pe scaun şi deschide mapa de scris. De aici, din buzunarul cel mare, scoate o foaie de hârtie, de aceleaşi dimensiuni, dar goală, pe care aşază sugativa verde. Scoate şi capacul stiloului, îşi apleacă puţin capul şi se-apucă de scris.

            Onduleurile negre şi strălucitoare îi cad în voie pe umeri, tresărind uşor pe măsură ce peniţa stiloului înaintează pe hârtie. Deşi nici braţul, nici capul nu par să fi fost agitate în vreun fel, părul mai sensibil, captează mişcările oscilatorii ale încheieturii, le amplifică, transformându-le în fremătări subite ce scot la iveală, de sus în jos reflexele roşcate ale podoabei mişcătoare.

            Chiar şi când mâna şi-a oprit activitatea, propagările şi interferenţele îşi continuă jocul. Dar capul se ridică şi începe să se rotească lent, fără oprire, spre fereastra deschisă. Ochii ei mari rezistă fără să clipească la această trecere către lumina puternică de afară.''

Era nevoie de mai mult ca să ilustrez că Alain Robbe-Grillet ştia să p...rivescă o femeie frumoasă din spate? Mai ales atunci când ea aşterne o scrisoare misterioasă? Poate şi de aceea Vladimir Nabokov a făcut o pasiune nebună pentru acest roman, exagerând totuşi un pic.

,,Ma pregatesc sa plec la R. locul unde imi petrec sarbatorile de Craciun, si anul acesta. Acolo nu am semnal decat daca urc un deal de vreo 400 si ceva de metri, P.  - se numeste, asa ca nu va sun, prefer sa ma uit dupa caprioare si vulpi... Stiti cum miroase aerul la R. sau cum arde focul? Nu va pot explica, nu va pot spune nici cum bate vantul acolo, ceea ce va pot spune e ca as vrea sa aveti un Craciun cu acelasi miros si aceeasi fierbinteala de jaratic (care mie imi inroseste obrajii)!''

Iată ce-mi scrie o prietenă pe mail urându-mi ,,sărbători fericite''. S-o invidiem pentru alegerea  inspirată: o casă bătrânească plină de amintiri, izolată în nămeţi.

Pentru mine Crăciunul înseamnă zăpadă, pădure, un brad viu, fripturi locale, tortul Griliaş, o biserică de patrimoniu şi să-i ştiu sănătoşi şi voioşi pe cei dragi.  Închin pentru cititorii blogului meu, măcar virtual, un pahar de cadarcă( vin local), a cărui aromă sălbatică şi culoare intensă le ador!

Pe coperta trei a ediţiei de la Humanitas-vorbim de romanul CMPVDV- T.O.Bobe afirmă că psihologii mai definesc creativitatea şi ca schizofrenie bine temperată. Sigur că autorul ia în răspăr această sintagmă şi asta mi-l face tare simpatic. După ce că pseudonimul scriitorului mă inhibă şi după ce am amânat,,hăhă''( cum zice Luca) lectura romanului Cum mi-am petrecut vacanţa de vară, era timpul să mă stabilizez ce şi cum e cu acest text mult discutat mai anii trecuţi.

Deşi mă aşteptam să casc de plictiseală cum am cam comis-o la Băiuţeii şi la alte ego-proze axate pe tema psihanalitico-literară a ,,copilului care am fost'', vă spun cu mâna pe inimă că romanul a reuşit să mă captiveze. 

N-am să mă apuc de rezumat cartea, altfel densă şi temeinic construită, căci s-au făcut n rezumate în blogosferă. E destul să spun că perspectiva naratorială pe care şi-a jucat cartea autorul este aceea a lui Luca, un băiat bucureştean de zece ani. Acest fapt face savoarea şi umorul(negru, cel mai adesea) al cărţii, căci trebuie să admitem: nu e uşor să intri în mintea (şi mai ales să fii consecvent cu exprimarea agramată şi  originală  a) unui anume copil.

În a doua jumătate a cărţii, unii comentatori au reproşat excesul de imaginaţie al lui Luca şi explozia imaginarului în real. Pănă la urmă, Luca  e un copil cu imaginaţie în exces sau ajunge un alienat obsedat de invazia Piraţilor, Teroriştilor, Extratereştrilor? Deşi mulţi au fost de acord că lucrurile rămân în zona oniricului şi a divagaţiilor pe care un copil ce s-a uitat prea mult la tv le poate produce, eu mă voi plasa între aceia care văd în Luca un alienat. Un băiat care după ce trăit două şocuri extreme de-a lungul unei singure vacanţe precum şi ameninţarea unui divorţ, pierde reperele realităţii şi lumea i se răstoarnă cu josul în sus. Carevasăzică, Cum mi-am petrecut vacanţa de vară nu este un roman vesel. Aşa că recomand această lectură ca pe un exerciţiu de ingeniozitate literară care  nu vă va lăsa indiferenţi. Pe mine una glisarea  registrului inocent-comic într-unul tragic, nebunesc, mi s-a părut  victoria epică a acestui roman care ajunge astfel să nu semene cu un altul, strălucind prin originalitatea intrigii şi a perspectivei.

Săgetător. După alţii, aş fi chiar ,,a 13-a'', mai nou. Zodie de foc, energică, vectorială. Mi-e şi bine, mi-e şi rău cu zodia asta a mea. Nu mă mai preocupă de pe la 17 ani astrologia, dar azi am hoinărit un pic să văd  dacă sunt tot...cum mă ştiu. Am ,,aflat'' ce mâncăruri îmi plac, ce culori, ce pietre, ce oameni. Hm, jumătate din afirmaţiile astrologilor mă caracterizează, zău. Dar numai jumătate. Da, sunt carnivoră, îmi plac cărnurile afumate, de la simbolul astral-vânătoresc trebuie să mi se tragă. Şi e adevărat că am competiţia în sânge, mai ales pe aceea cu mine însămi. Se zice că am fi foarte evolutivi, noi, săgetătorii, mereu în autodepăşire. Şi câte ar mai fi de spus( de rău), dar m-am oprit fascinată la pietrele zodiei. Recunosc, îmi plac  muuuuult peruzele şi agatele, mai ales încastrate în forme unice, irepetabile, sofisticate. Ca la Milly Carnivora, uneori.

Încă o dată vă avertizez:: dacă sunteţi bărbat, faceţi cale-ntoarsă. :)

,,El umblă gol prin casă, se mişcă nepăsător ca o jivină perfectă, inocentă de propria ei goliciune. Îşi mişcă muşchii lungi ai coapselor cu agilitatea şi neruşinarea unei sălbăticiuni, sau a primului om, acolo, în pădurea virgină(...). Îi privesc nodul atârnând moale şi delicat între coapse. Mă uimeşte de fiecare dată rădăcina aceea contorsionată ca a unei plante lemnoase ce şi-a lăsat în afară începutul spasmodic ca să izbucnească cu frunzele şi inflorescenţa undeva înăuntru. E ceva frumos şi oribil în el. Ceva atât de moale-organic şi totuşi absurd, aberant, ca o invenţie nu prea fericită a cuiva care n-a ştiut cum să încheie armonios partea de jos  a pântecelui. Pare adăugat-un ciorchine de strugure, o punguţă de catifea sau o grenadă perfidă-pare lipit mai târziu de alcătuirea în rest perfectă a trupului. Mă uimesc întotdeauna când îi zăresc nodul moale şi mătăsos. Vederea lui mă surprinde, rămân perplexă şi fascinată, încerc să înţeleg. Imaginaţia mea e  blocată de un fel de uluire uşor înspăimântată. Ca de fiecare dată când văd ceva care, asemenea lumii acesteia, este frumos şi oribil totdeodată, este animalic şi sfânt, e mădular trupesc şi e instrument al exaltării brusc văzătoare, care percepe în sfârşit că ceea ce e creat şi creează este deopotrivă şi bucată brută de carne, este enigmă şi ieşire şi cale.''( Magda Cârneci, FEM)

Psihanaliştii ar putea-o numi transcrierea unei invidii de penis. Dar ar greşi amarnic. Noi o asimilăm ca pe o pagină de proză perfectă,  ca pe descrierea unui obiect al adoraţiei. Din când în când femeile trăiesc astfel de  clipe de adoraţie, de luare în posesie şi de mirare.  În acest secol pixelic, probabil că am pierdut ceva esenţial din minunata şi răvăşitoarea perplexitate pe care ne-o induce vederea unui trup viguros şi gol. În ce le priveşte pe femei, mai ales atunci când văd prima oară un trup masculin dezvelit, au o atenţie concentrată pe ceea ce face diferenţa cu trupul lor, cel bine ştiut.

Epistolarul imaginar din care se constituie FEM-ul Magdei Cârneci, volum numit impropriu roman, consider eu, este o carte de referinţă a anului editorial  2011 şi nu numai. Scris pe parcursul a un deceniu, FEM este un text de neuitat, profund, insolit, vizionar, erotic-ezoteric. Fără a epuiza misterul feminităţii ca  dat natural şi ca percepţie asupra lumii, Magda Cârneci se ia în posesie ca femeie şi ca femeie-scriitor într-un mod care mă face invidioasă. Or, autoarea devine capabilă să dea un nume -şi ce frumos nume- unor emoţii, mistere şi trăiri feminine pe care înseşi purtătoarele lor nu le-ar pune denota. Astfel că FEM nu dezvirginează eternul mister feminin, ci-l potenţează printr-o proză perfectă ce va intra definitiv în istoria literaturii de azi ca un nec plus ultra . 

 

 

Cu o copertă expresivă şi având-o ca autoare pe Oana Orlea(alias Maria-Ioana Cantacuzino), nepoată prin alianţă a lui George Enescu şi descendentă a aristocraţiei româneşti, volumul ,,Întâlniri pe muchie de cuţit'' oferă o lectură estetă şi lejeră, rafinată şi inteligentă. Biografia autoarei-arestată politic la 16 ani-incumbă şi acestei scrieri drămuite în patruzeci şi opt de ,,momente'', iar cititorul caută detaliile dramatice ale unei vieţi care a suportat grele provocări socio-istorice. În maniera unor vise&coşmaruri transpuse textual, redate la prezentul unei aşezări pe canapeua psihanalizei, cele patruzeci şi opt de ,,întâlniri'' zugrăvesc pieziş-şi tocmai  în aceasta constă frumuseţea lor- experienţele exilului, ale carcerei, tandreţile pierdute, morţile celor nepreţuiţi, iubirile furate. Oana Orlea nu alege exhibarea diaristică, ci metaforizarea fină a unor experienţe ce sunt când viaţă,  când vis.  Fineţea percepţiei sale de scriitoare dă viaţă unor personaje iubite, obiectelor dragi, dar şi călăilor săi, într-un inventar al memoriei. Ilustrez cu povestirea nr. douăzeci şi şase maniera subtilă şi tandră în care a fost scris volumul de faţă, un fel de prozo-poem în diapozitive. (În cele ce urmează autoarea se referă la casa sa franceză, cea care i-a fost martoră şi la bucurie, şi la întristare.),,Iar ea se împodobea cu ce avea mai frumos, pereţii cu geamlâcuri începeau să scânteieze cu mii de lumini, îşi culca umbra pe oglinda iazului, albul pereţilor ei dădea un aer misterios umbrei copacilor falnici şi învia verdele pajiştii. Seduşi de ea, iubiţii mei rămâneau o vreme, îmi vorbeau despre dragoste şi se ocupau de ea mai mult decât de mine. Ajungeam să mă supăr tot auzindu-i vorbind despre ea şi iar despre ea, de plafonul ei, de podeaua ei, de jgheaburile ei, de burlanele ei. Mă despărţeam de ei, ei se despărţeau de mine. Cum îmi era frică să rămân singură cu ea, plecam de îndată  la vânătoare.

            Toate acestea s-au terminat de multă vreme. Şi pe malul iazului, umbra mea se contopeşte cu a ei. Mă aplec să mă privesc mai bine. Femeie bătrână. Casă. Luciul apei freamătă, cele două imagini se tulbură, iazul nu mai este decât o mlaştină posomorâtă.''