Zilele acestea e trendy să vorbim despre Franţa, nu-i aşa? Aseară, noul preşedinte, Francois Hollande, (în treacăt fie spus, eu partajez la modul teoretic o politică temperat de dreapta, prin urmare ar trebui să îl regret pe Sarko) le vorbea în piaţă parizienilor despre valorile franceze, despre valorile Franţei eterne. Şi cum tocmai mă informez despre cinema-ul francez suplimentar pentru o cronică, mi-am amintit că una dintre acele valori este şi feminitatea branduită a franţuzoaicelor. Vorbesc mai ales de actriţe, scriitoare, artiste acum şi vă ofer sugestia unui film cu Sophie Marceau, Firelight 1997.http://www.youtube.com/watch?v=Z4yFxljvlKUO actriţă pe care o apreciez pentru profunzimea&subtilitatea jocului actoricesc ca şi pentru feminitatea ei rafinată chiar şi atunci când aceea s-ar vrea frustă. Vive la belle France, alors!: )
Vechiul drum arădean al vinului are toate şansele să devină o atracţie turistică într-un an-doi cel mult. Astfel că noi ne-am gândit să hoinărim un pic prin podgorie până ne mai putem bucura de linişte şi de o anumită întâietate. În consecinţă, am pornit-o peste dealuri şi am poposit la crama Elite Wine din zona Mâsca-Miniş-Măderat. Amplasată pe locul unei foste vechi pivniţe de vinuri (unde cel puţin poarta avea inscripţia 1921), crama de care vă povestesc e în plină dezvoltare, turiştii n-o prea cunosc, dar după atmosfera locului, după limpezimea vinului precum şi după amabilitatea gazdelor este de la sine înţeles că va deveni un loc foarte căutat.
După ce am admirat dealurile domoale ale Şiriei cu dacica lor cetate aferentă de pe încăpătoarea terasă de la Casa Elite Wine am coborât în pivniţă unde nu m-am putut abţine să nu dau cu presupusul în legătură cu aroma de zmeură sălbatică a unui Pinot Noir şi cu aceea de viorele a unui Burgund. Din fericire, dl pivnicer&oenolog Ervin Walter Szikler mi-a dat dreptate. Am concluzionat ca de atâtea alte dăţi că să fii pivnicer este o ocupaţie superbă care nu seamănă cu nimic altceva şi am plecat convinşi de grabnice reveniri mai spre asfinţit când atmosfera în podgorie e şi mai propice conversaţiilor lejere despre arome, culori, limpidităţi şi, cum altfel?, despre literatură.
Am avut câţiva profesori de excepţie, nu vorbesc azi despre doamnele profesor, la Universitatea din Cluj. Să-i enumăr numai pe Liviu Petrescu, Corin Braga, Ion Pop, Jean Baciu, Marian Papahagi, Matei Călinescu şi ar fi incomplet. Dar am avut şi-un vis himeric: să-l am profesor pe Umberto Eco.
Umberto Eco este filologul ale cărui scrieri m-au făcut să ajung irecuperabila iubitoare de cărţi care sunt. Am admirat mereu la el infinita erudiţie, spiritul inovator, vocaţia de colecţionar pătimaş (posedă treizeci din cele mai valoroase incunabule ale lumii), discursul fermecător. Ultima carte pe care i-o citesc este evident ,,Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi''. Adorabilă. La fiecare pagină mai descopăr ceva nou, cum ar fi de pildă o sugestie despre cea mai frumoasă carte din lume: ,,Colecţionarii caută lucrările lui Kircher( Athanasius, iezuitul german n.m.) pentru fabuloasa lor frumuseţe. Cred că suntem amândoi admiratori ai lui Kircher, sau cel puţin ai cărţilor sale editate în condiţii somptuoase. Nu-mi mai lipseşte decât o lucrare a lui, din păcate una dintre cele mai importante, Oedipus aegyptiacus considerată una dintre cele mai frumoase cărţi din lume.''
Desigur că inaugurez indirect aici şi acum o discuţie amplă despre cărţile vechi, de colecţie, ce va să vină.
Câte n-ar face omul numai să nu rămână singur...A inventat familia, cătunul, oraşul, artele, petrecerile, vacanţele. A inventat literatura, ba chiar şi bloggingul, ba chiar şi facebook-ul şi tot n-a izbutit să se mântuiască de blestemul singurătăţii. Zilele acestea am meditat la cei singuri şi chiar i-am întâlnit pe câţiva. Trei au fost pildele cele mai amare: pilda unei femei încă tinere care a atins suprema singurătate-mormântul. Pilda soţului ei care a iubit-o enorm şi care după multe zile de nesomn, veghe şi nemâncare îmi spunea că nu va îndura pustiul vilei lor de-acum în care au trăit iubindu-se atâţia ani frumoşi, că îşi doreşte moartea. Pilda unei ,,măicuţe bătrâne'' imobilizată într-un centru de recuperare care sub puternice sedative a aflat de moartea prematură, nedreaptă a fiicei ei pe care o idolatrizase şi care a mai avut tăria să spună: ,,să îmi aduceţi fotografii cu ea ...''
,,...încontinuu, evenimentele cele mai însemnate în ochii contemporanilor-chiar şi cele catastrofale pentru ei-au tendinţa, cu vremea, de a se estompa, uneori până la a se şterge din memorie, pe când alte întâmplări, alte tendinţe, alte mişcări, întâi neobservate, nebănuite sau tăinuite, prind relief în ochii generaţiilor următoare.''
( Neagu Djuvara, Există istorie adevărată?, Humanitas, 2004) Fără îndoială, prezentul naşte trecut în cazul interpretării istorice, nu se întâmplă doar unidirecţional, trecutul născând prezent.
Îmi place, şi nu de azi de ieri, modul causeur în care Neagu Djuvara discută despre istorie, maniera în care o face abordabilă profanilor, fără a deveni superficial. Mult mai profund decât alt eseu al său pe care l-am citit recent(,,Răspuns criticilor mei...'') Există istorie adevărată m-a făcut să meditez şi la rolul individului singular în istorie. În contra istoriei deterministe, Neagu Djuvara este de părere că există inşi, şi probabil fiecare secol numără câţiva, care trag după ei Istoria, iar nu Istoria îi produce pe ei. Chiar şi în contextul altor determinări geografice, sociologice, psihologice, ei ar fi stârnit revoluţii sau mişcări ,,tectonice''. Exemplul elocvent este Hitler care nu a fost determinat să existe de către naţiunea germană, aceeaşi care i-a dat pe titanii muzicii simfonice sau pe marii ei filozofi şi literaţi.
Al treilea element care mi-a atras atenţia la acest eseu este prinosul pe care istoricul îl aduce Literaturii, în persoana Poetului ori a Stilistului. La un moment dat, Djuvara îl citează pe Iorga care la rându-i admitea că un mare istoric e incomplet dacă nu se manifestă şi ca stilist. Prin urmare, istoria nu se pretează la a fi redată oricum, iar a fi un istoric veritabil implică deopotrivă a fi vizionar şi a avea un pic de ,,ureche'' pentru literatură...
În fine, gratitudinea faţă de literatură, sora rebelă şi suavă a istoriei dacă vreţi, se mai manifestă în acest volum şi prin poezia unei pagini de memorialistică. Astfel, Neagu Djuvara în timp ce recreează atmosfera interbelică îşi aminteşte de prima lui iubire, adolescent fiind. Este vorba de foarte tânăra contesă poloneză Sofia Ravita-Gavronska, aceea care într-o vară îi răpeşte inima la Nisa, iar după aproximativ opt decenii inima domnului Djuvara încă nu s-a ostoit: ,,Soarta ne-a despărţit. Şi toată viaţa am păstrat convingerea, iluzia, visul, că ea era cea care îmi fusese hărăzită şi că, spre nenorocirea mea, nu ştiusem mai târziu s-o caut până la capătul lumii...''
