Plasate sub semnul unui foarte actual ,,şi totul e zădărnicie’’, povestirile din ,,Marile bucurii şi marile tristeţi’’ poartă un titlu niţel ironic. Numele volumului este preluat de la ultima povestire ce are în centru demontarea unui dulap. Ştim, Baudelaire şi Freud au încărcat simbolistica dulapului cu nu puţin continut, iar scriitorul Augustin Cupşa nu pare străin de aceste aspecte livreşti&psihanalitice.

Poate că moştenim de la antecesori nu numai bunuri, ci şi o anumită abordare a lumii de care, altminteri, nu suntem vinovaţi. În orice caz, dulapul devine pretext pentru împărţirea unei mici moşteniri lăsate de o bunică decedată de curând. Cei doi nepoţi, fraţi de mamă, îşi vor repartiza prada modestă printr-un ritual domestic infuzat de o mută înstrăinare. La un moment dat, vor dezmembra bufetul care nu putea fi scos pe uşă din cauza dimensiunii şi o vor face ca şi cum ar hăcui un fioros animal totemic. Reglarea unei moşteniri -de orice natură- n-a fost nicicând o treabă uşor de suportat, las’ că nici rezolvarea complexului lui Oedip. Tot avutul bunicii (surogat de mamă, carevasăzică) pentru care  a muncit o viaţă va fi încărcat într-un camion şi transportat cu o destinaţie incertă.  Prilej să se gândească retro la copilăria comună, cei doi tineri bărbaţi au abordări diferite asupra aceloraşi situaţii trăite, căci, nu-i aşa, memoria este o instanţă amăgitoare şi nu de puţine ori mincinoasă. Atinşi de morbul noncomunicării, fraţii vor ajunge să se evite discret asemenea unor părtaşi la o crimă obscură doar de ei ştiută, căci în urma morţii unui aparţinător, individul rămâne cu gustul de cenuşă al unei culpe obscure şi nerăscumpărate.

Instituţia vulnerabilizată a legăturilor de sânge precum şi hiperlicitatele relaţii familiale alcătuiesc supratema volumului: slaba comunicare tată-fiu, perversele şi tristele fantasme ale bărbaţilor căsătoriţi, neîmplinirile femeilor care se ofilesc discret, ratarea, statutul de victimă şamd. Ca un fluture de noapte rău prevestitor şi care stârneşte un subteran dezgust în privitor, moartea pasiunilor anunţă moartea-moarte. În tot acest timp, amintirile favorabile se diluează, ruşinile sporesc, ceea ce căutăm este numai şi numai o igienică uitare.

Aşa după cum au remarcat comentatori avizaţi şi bine şcoliti înaintea mea, Augustin Cupşa alege în acest cel mai recent volum al său formula realismului, niciodată înşelătoare. Ca un regizor inspirat, autorul extrage scene reprezentative din minimalista comedie umană a prezentului, iar rolul de spectator neimplicat îi vine mănuşă.

După o vreme, ecleziastic, tragediile (cotidianului) devin praf şi uitare, orice-am face. Sau poate înţelepciunea (alias împăcarea cu imuabilul curs al lumii) reprezintă doar un nume fals pentru autoindiferenţa la care ne condamnăm ca să supravieţuim vinilor şi rusinilor. În fond, cine şi-ar mai permite de acum să fie înţelept? Şi la urma urmei, despre ce vină şi despre ce ruşine vorbim? Ei bine, de aici încolo fiecare cititor se va confrunta cu sine, ceea ce devin extrem de interesant. Or, după fiecare povestire, avem senzaţia că o mică obsesie s-a insinuat în noi şi ne va submina. Este şi aceasta o formă de revitalizare, căci  personajele la care este atent Augustin Cupşa sunt lipsite de energie vitală, de ură, de voinţă, de pasiune, de amoc, măcar noi să ne delimităm, am putea zice. Ele preferă atitudinile igienice şi care nu dau pe dinafară. Pulsiunea de viaţă le-a coborât în hăul interior şi pe alocuri sesizăm tendinţe de mortificare.  Şi  iarăşi, voinţa de uitare este extrem de importantă la aceşti inşi: bărbaţi care nu mai stiu dacă iubesc sau dacă doresc, femei care au nevoie de un anumit tip de atenţie, bătrâni care au renunţat la acţiune, inşi periferici cu existenţe obscure, tarate.

Acest Guy de Maupassant de Bucureşti scrie de altfel o mică şi valoroasă proză noir, ne pune în faţa unor adevăruri care pur şi simplu nu ne convin. Criticii îl tratează cu admiraţie, bănuindu-l de un je ne sais quoi, cititorii îl parcurg cu o fascinantă perplexitate. Strălucind prin originalitate şi printr-o temeinică ,,informaţie de bibliotecă’’ niciodată epatantă (ceea ce contrazice o opinie a lui Emil Brumaru despre ce şi cât citesc medicii), Augustin Cupşa navighează pe apele înşelătoare ale subconştientului, această atlantidă neagră de care ne temem şi care ne este tot mai periclitată de cibernetizare. Autorul practică un joc inteligent, totul este să îi facem faţă. O studiată impersonalizare, o introvertire de bun-gust, căci omul este mai ales ceea ce ascunde (îi mulţumesc lui Sartre, via Teodora Coman), suprema inactivitate, ralentiul, un realism pris a la legere, fără sentinţe si fără părtinire. Da, suntem supuşi tuturor erorilor, lipsiţi de constanţă, devitalizaţi, dezvrăjiţi, probabil prea informaţi. Ca Maupassant, Augustin Cupşa nu-şi poate refuza privirea spre ceea ce nu merge la mecanismul pe care toţi ceilalţi îl văd ca funcţional. Iată de ce în Danemarca prozei  acestui autor există mereu ceva minuscul şi putrid care ameninţă discutabila frumuseţe a clipei. 

(Fragment dintre-un roman probabil.)

Fotograful i-a netezit dantela ce i se întindea precum o hartă între omoplaţi şi i-a spus cu amabilitate ţine spatele drept. Ei i s-a părut atingerea lui blândă. El a setat aparatul pe luminozitate. Afară ningea cu fulgi albaştri. Fotograful i-a îndreptat o şuviţă ce se desprinsese din cocul ,,franţuzesc''. Ei i s-a părut atingerea lui plină de curtoazie. Întredeschide buzele i-a spus el şi iPhone-ul lui a vibrat. Nu pot vorbi acum, sună-mă în jumătate de oră. Afară zăpada se înteţea. A îngenuncheat stângaci în faţa ei aranjând un val de mătase. Priveşte în sus ca şi cum ai urmări o pasăre. Ea şi-a sprijinit mâna cu manichiura impecabilă și inutilă pe curbura şoldului înfăşurat în dantelă.

Au să fie gata  cam pe mâine seară a adăugat el visător, te sun eu şi a ieşit din cadru grăbit să se afunde în camera obscură spre a  evalua noua achiziţie din haremul cast şi fetişist al frumoaselor femei visate. Femei tăcute, languroase, misterioase, cu sânii grei de promisiuni, cu ochii umeziţi de dorinţe virtuale.

Rămasă singură, şi-a tras blugii slim pe sub rochia de dantelă, şi-a desfăcut cu mâinile reci fermoarul de la spate, sfârcurile i s-au strâns uşor de la frigul care se propaga, şi-a tras bluza de caşmir peste cap. Și-a șters cu un șervețel cosmetic rujul carmin rezistent la transfer. Unghia s-a agăţat în închizătoarea de la cizmele înalte. Afară ningea intolerabil de liniştit. A îndesat rochia în rucsac ca pe un prosop inutil şi a ieşit rostind apăsat la revedere.

Într-un peisaj tot mai convenţional şi tot mai puţin confidenţial, un nou festival de literatură, internaţional pe deasupra, a debutat la Arad. Cu un afiş care îşi propune să ne răstoarne din amorţirile de tot felul şi din sedentarismele nocive ale inteligenţei, proiectul şi-a ales ca nume o sintagmă excelentă. Dacă e  ,,discuţie’’, dar mai e şi secretă, atunci  e vorba de împărtăşire, însă şi de profunzimea care, ambele, trebuie lăsate cu bun-simţ în subsidiar şi nu clamate de pe la microfoane, pe principiul că despre lucrurile adevărate nu trebuie să facem multă vorbire. Ele, cele bune, trebuie pur şi simplu să se întâmple. Şi s-au şi întâmplat, depun mărturie. Mie una mi-a plăcut în mod deosebit sugestia secretizării actului artistic, câtă vreme am devenit o specie de voaieurişti pe care nimic nu-i mai poate satisface deplin. Iar acestea toate din cauză că nimic nu mai este secret, ci prea expus, prea ecranat, prea etichetat.


http://inarad.tv/cu-anca-giura-despre-festivalul-literar-discutia-secreta-pulsulzilei/

Pe perioada 5-8 iunie 2014, excelenţi poeţi şi prozatori şi-au citit fragmente de operă într-un cadru boem, prin cafenele, librării sau pe malul Mureşului. Au alungat pericolul anhedoniei (ameniţarea subversivă din noi, postmodernii), lăsându-se pradă emoţiilor unor lecturi expuse, publice. Dacă la început ne întrebam câţi îi vor asculta, la garden party-ul din duminica de încheiere am sesizat o melancolie fină la invitaţii care s-au simţit foarte bine primiţi şi receptaţi la Arad şi care trebuiau să plece totuşi, deoarece fie şi o discuţie secretă are în cele din urmă un final. O încheiere care va deveni anul viitor începutul celei de a doua ediţii pe care ne-o dorim aliniată într-un fericit lanţ al evenimentelor pe care Aradul le poate găzdui cu prisosinţă şi pe care le merită.