De-ar fi să ne întrebăm de ce căutăm şi de ce iubim, unii dintre noi cel puţin, insulele, o simplă explicaţie de dicţionar ne dirijează spre înţelegere. Insulă: suprafață de pământ mai mică decât un continent, mărginită din toate părțile de apă. Astfel că în memoria abisală, undeva, deţinem inconştient informaţia că odinioară  insulele erau mai protejate de năvălitori, din pricină că expediţiile pe apă erau infinit mai periculoase decât cele pe uscat. În altă ordine de idei, dacă o insulă se dovedeşte mai protejată de atacuri, mai securizată, atunci şi specificul ei va fi mai bine conservat, tradiţiile mai profunde, aromele locale mai concentrate, legătura cu pământul mai plină de semnificaţii. Iar cât priveşte insularitatea, acesta se arată a fi un sentiment complex pe care-l pot trăi deplin şi unii dintre cei născuţi în chiar inima continentelor, recognoscibil în actul de a fi diferit de mainstream, în cutezanţa de a fi altfel. Răsărită într-un colţ al Mării Adriatice, constelată la rându-i de insuliţe-satelit, cu nici şase mii de locuitori, în miros de lavandă, cu olanele ei roşii, protejând zidurile de piatră seculară şi cu turnul micii catedrale Sfântul Marcu demn îndreptat spre cerul senin ca un far al credinţei catolice evanescente, Orașul Korcula mă aştepta la capătul traseului celui de al doilea feribot pe care-l luasem în ziua aceea de august din portul Orebic. Aerul sărat şi vag umed mă avertizase că, da, micul vis de vacanţă mi se împlinise. Am găsit hotelul curat, cu personal glumeţ şi prompt, şi am apreciat deja diversitatea botanică extremă a insulei, peste 4300 de specii după spusele botaniştilor. Încă din seara respectivă am pornit către piaţa centrală a orăşelului Korcula unde cafenelele agreau artişti ,,vagabonzi’’ neverosimil de talentaţi, iar primăria organiza concerte libere de chitară clasică. Casa lui Marco Polo, devastată de vreme, cu neîndoielnica sa arhitectură renascentistă de inspiraţie veneţiană se găsea în inima aşezării. Bijuterie de artă medievală, oraşul Korcula a fost gândit de arhitectul Dubrovnik-ului şi rânduit în străzi care reconstituie scheletul imaginar al unui peşte pentru ca umbra să fie generos asigurată locuitorilor lui. Întemeiat de greci, influenţat de otomani şi de italieni, (Neagra) Korcula îşi păstrează o savoare teribilă prin spiritul locuitorilor ei inteligenţi, implicaţi şi harnici, prin bucătăria excelentă, însoţită de vinurile locale hotărâte şi simple, distilate din nenumăratele vii particulare care însufleţesc insula. Dimineţile mi le-am petrecut pe cea mai nisipoasă plajă croată, de găsit în calma Lumbarda: Vela Przina, printre turişti şi copii care citeau la modul dependent literatură excelentă. Un oraş învechit, curat, artizanal, edificat din cuburi de stâncă (cioplite de braţele vânjoase ale marinarilor de odinioară), locuit de bon viveur-i, în care puţinii români sunt primiţi cu omenie, spațiu care m-a cucerit prin adaptarea medievalităţii insulare la noutate.

„Deşertul pentru totdeauna”
de Octavian Paler
Polirom, 2012

Se spune că atunci când vor să ne pedepsească, zeii ne dăruiesc o me­morie bună. În cazuri mai puţin acute, ne-am dori ca propria memorie să fie nu o cameră gata mobilată, ci una goală pe care s-o putem decora înşine doar cu amintiri fie suportabile, fie agreabile. Poate că la asta medităm şi noi, precum Octavian Paler, atunci când ne aflăm la câte o răspântie a vieţii: accident, infarct, operație, bătrâneţe, despărţire, plecare etc.

,,Lisa nu mai e ,,satul meu”. E doar satul în care ,,m-am născut”. Lisa îmi confirmă din păcate ideea că progresul exterior e însoţit uneori de regres interior. Satul nu mai e o lume. Are parcă orizonturile sparte. Mica sa eternitate s-a prelins şi a rămas pe aceleaşi temelii, o haltă oarecare din istorie.” După ce a suferit pe nesimţite un infarct, la şaptezeci şi patru de ani, Octavian Paler se găseşte în situaţia de a arunca o privire înapoi. Ce a lăsat în urmă-i, o biografie sau un destin? Şi unde începe acesta? Evident, în primii ani de copilărie petrecuţi în satul braşovean Lisa. Astfel că ,,Deşertul pentru totdeauna” devine un eseu de tip solilocviu prilejuit de confruntarea cu insidiosul morţii, cea care îşi face apariţia sub forma nedureroasă a unei disfuncţii coronariene, ereditare altminteri.

Doi sunt polii temporali ai construcţiei memorialistice – prezentul şi copilăria. Prea puţin sunt detaliate tinereţea ori maturitatea. Pe firul ere­dităţii, putem remarca fenomenul de închidere a buclei: precum un şarpe uroboric, bătrânul îşi întoarce prietenos faţa către copilul care a fost. Pe fundalul copilăriei se proiectează familia precum o fotografie ţărănească de pe peretele din tindă: tatăl admirat şi devotat, mama extrem de introvertită, sora discretă. Şi peisajul Lisei, satul-matcă. Deşi Octavian Paler nu este mereu de acord cu ideile lui Emil Cioran, eu una am remarcat similitutini în ce priveşte viziunea asupra lumii la cei doi eseişti. N-am putut face abstracţie că ambii au copilărit într-un sud transilvănean şi c-au aparţinut unei specii aparte: ,,omul cu sentimente”. Această tipologie umană, prin excelenţă hără­zită artistic, vădeşte o incredibilă sensibilitate şi interiorizare. Pentru ambii scriitori, satul natal -Răşinarii sau Lisa- reprezintă o vale a plângerii unde nu se mai întorc pentru că părinţii au murit, locurile s-au prefăcut, iar cei cunoscuţi s-au schimbat. De asemenea, ambii autori cochetează cu ideea sinuciderii niciodată comise după ce au avut revelaţia vieţii şi a morţii într-un cimitir ţărănesc încă din copilărie. Stilistic însă, Emil Cioran rămâne un acrobat al cuvintelor, timp în care Octavian Paler devine un stoic rătăcit printre noi.

Cu stoicism, cu exigenţă de sine şi cu asumarea unei inexorabile singurătăţi a omului în faţa destinului, Octavian Paler vrea să ne lase mărturie că fiecare dintre noi deținem o copi­lărie care se încheie brusc într-o dimineaţă, de pildă aceea a plecării la vreun liceu. Ani lungi vom căuta ecoul râsului acelui copil care am fost, dar el nu va mai fi de găsit.
Anca Giura ( în ,,Glasul Aradului'')

  
                                                     Mon Combray a moi. Septembre.