Plasate sub semnul unui foarte actual ,,şi totul e zădărnicie’’, povestirile din ,,Marile bucurii şi marile tristeţi’’ poartă un titlu niţel ironic. Numele volumului este preluat de la ultima povestire ce are în centru demontarea unui dulap. Ştim, Baudelaire şi Freud au încărcat simbolistica dulapului cu nu puţin continut, iar scriitorul Augustin Cupşa nu pare străin de aceste aspecte livreşti&psihanalitice.

Poate că moştenim de la antecesori nu numai bunuri, ci şi o anumită abordare a lumii de care, altminteri, nu suntem vinovaţi. În orice caz, dulapul devine pretext pentru împărţirea unei mici moşteniri lăsate de o bunică decedată de curând. Cei doi nepoţi, fraţi de mamă, îşi vor repartiza prada modestă printr-un ritual domestic infuzat de o mută înstrăinare. La un moment dat, vor dezmembra bufetul care nu putea fi scos pe uşă din cauza dimensiunii şi o vor face ca şi cum ar hăcui un fioros animal totemic. Reglarea unei moşteniri -de orice natură- n-a fost nicicând o treabă uşor de suportat, las’ că nici rezolvarea complexului lui Oedip. Tot avutul bunicii (surogat de mamă, carevasăzică) pentru care  a muncit o viaţă va fi încărcat într-un camion şi transportat cu o destinaţie incertă.  Prilej să se gândească retro la copilăria comună, cei doi tineri bărbaţi au abordări diferite asupra aceloraşi situaţii trăite, căci, nu-i aşa, memoria este o instanţă amăgitoare şi nu de puţine ori mincinoasă. Atinşi de morbul noncomunicării, fraţii vor ajunge să se evite discret asemenea unor părtaşi la o crimă obscură doar de ei ştiută, căci în urma morţii unui aparţinător, individul rămâne cu gustul de cenuşă al unei culpe obscure şi nerăscumpărate.

Instituţia vulnerabilizată a legăturilor de sânge precum şi hiperlicitatele relaţii familiale alcătuiesc supratema volumului: slaba comunicare tată-fiu, perversele şi tristele fantasme ale bărbaţilor căsătoriţi, neîmplinirile femeilor care se ofilesc discret, ratarea, statutul de victimă şamd. Ca un fluture de noapte rău prevestitor şi care stârneşte un subteran dezgust în privitor, moartea pasiunilor anunţă moartea-moarte. În tot acest timp, amintirile favorabile se diluează, ruşinile sporesc, ceea ce căutăm este numai şi numai o igienică uitare.

Aşa după cum au remarcat comentatori avizaţi şi bine şcoliti înaintea mea, Augustin Cupşa alege în acest cel mai recent volum al său formula realismului, niciodată înşelătoare. Ca un regizor inspirat, autorul extrage scene reprezentative din minimalista comedie umană a prezentului, iar rolul de spectator neimplicat îi vine mănuşă.

După o vreme, ecleziastic, tragediile (cotidianului) devin praf şi uitare, orice-am face. Sau poate înţelepciunea (alias împăcarea cu imuabilul curs al lumii) reprezintă doar un nume fals pentru autoindiferenţa la care ne condamnăm ca să supravieţuim vinilor şi rusinilor. În fond, cine şi-ar mai permite de acum să fie înţelept? Şi la urma urmei, despre ce vină şi despre ce ruşine vorbim? Ei bine, de aici încolo fiecare cititor se va confrunta cu sine, ceea ce devin extrem de interesant. Or, după fiecare povestire, avem senzaţia că o mică obsesie s-a insinuat în noi şi ne va submina. Este şi aceasta o formă de revitalizare, căci  personajele la care este atent Augustin Cupşa sunt lipsite de energie vitală, de ură, de voinţă, de pasiune, de amoc, măcar noi să ne delimităm, am putea zice. Ele preferă atitudinile igienice şi care nu dau pe dinafară. Pulsiunea de viaţă le-a coborât în hăul interior şi pe alocuri sesizăm tendinţe de mortificare.  Şi  iarăşi, voinţa de uitare este extrem de importantă la aceşti inşi: bărbaţi care nu mai stiu dacă iubesc sau dacă doresc, femei care au nevoie de un anumit tip de atenţie, bătrâni care au renunţat la acţiune, inşi periferici cu existenţe obscure, tarate.

Acest Guy de Maupassant de Bucureşti scrie de altfel o mică şi valoroasă proză noir, ne pune în faţa unor adevăruri care pur şi simplu nu ne convin. Criticii îl tratează cu admiraţie, bănuindu-l de un je ne sais quoi, cititorii îl parcurg cu o fascinantă perplexitate. Strălucind prin originalitate şi printr-o temeinică ,,informaţie de bibliotecă’’ niciodată epatantă (ceea ce contrazice o opinie a lui Emil Brumaru despre ce şi cât citesc medicii), Augustin Cupşa navighează pe apele înşelătoare ale subconştientului, această atlantidă neagră de care ne temem şi care ne este tot mai periclitată de cibernetizare. Autorul practică un joc inteligent, totul este să îi facem faţă. O studiată impersonalizare, o introvertire de bun-gust, căci omul este mai ales ceea ce ascunde (îi mulţumesc lui Sartre, via Teodora Coman), suprema inactivitate, ralentiul, un realism pris a la legere, fără sentinţe si fără părtinire. Da, suntem supuşi tuturor erorilor, lipsiţi de constanţă, devitalizaţi, dezvrăjiţi, probabil prea informaţi. Ca Maupassant, Augustin Cupşa nu-şi poate refuza privirea spre ceea ce nu merge la mecanismul pe care toţi ceilalţi îl văd ca funcţional. Iată de ce în Danemarca prozei  acestui autor există mereu ceva minuscul şi putrid care ameninţă discutabila frumuseţe a clipei. 

Iată un poem care îmi taie respirația, închinat feminității, acea forță care lasă bărbații perplecși. De Ovidiu Nimigean. Nec plus ultra.

Peter Pan se întoarce

când apari
se deschid toate uşile
şi toate ferestrele
din oraşul fără ieşire la mare
miroase a iod
a alge
a femei pudrate de sare

îmi place la tine
că eşti inteligentă fără a spune un cuvânt
deşi sporovăi vrute şi nevrute
despre poţiuni de slăbit despre parfumuri
despre rochii la prima piruetă descusute

încerc să citesc
mut de uimire
hieroglifele ce ţi se citesc în privire
literele atât de ciudat
ce fulgeră când îţi dai părul pe spate
alfabetul dintr-o dată sonor
când scapi prin crăpătura fustei un picior
arămiu până sus la coapsa rotundă
apărată de bikinii cu fundă

amestecate-n transparenţa pielii
surate din Coran şi Evanghelii
desfid cu graţie şi graţii
ciocnirea de civilizaţii

arcanele lui Hohenheim
le descifrez şi le îngaim
în limba proaspătă şi veche
ce te-a atins după ureche

găsesc în nonşalanţa-ţi de codană
un rezumat la mistica renană

legănarea ta mă poartă
de  la Marea Moartă 
la Marea Artă
de la Qumram la Lull
o manuscrisul rochiei de tul
fîţîiala ta vie
cuprinde o doxologie
care mă-nvaţă spontan
cum să devin din taliban
uşor ca însuşi Peter Pan.

Amos Oz

Soțul meu, Michael

Humanitas, 2013

S-ar cuveni să-i cer iertare marelui scriitor Amos Oz, cel care a spus printre atâtea altele: ,,mă agăț de amintiri și de cuvinte așa cum se cramponează cineva de o balustradă când se află la mare înălțime.’’ Din cauză că nu am citit la timp acest roman al său de tinereţe, am considerat în forul interior că poate celebritatea îi este supralicitată. Îi lecturasem romanele: ,,Să cunoşti o femeie’’ şi ,,Deodată în adâncul pădurii’’ fără a fi profund marcată, mărturisesc, cu toate că ştiam prea bine că un mare scriitor nu poate fi la fel de glorios în fiecare scriere a sa, fie şi un singur roman fiind suficient ca să consacre un imens talent.

Cu alte cuvinte, dacă n-ar mai scris nimic în viaţa sa, romanul ,,Soţul meu, Michael’’ ar fi mai mult decât îndestulător ca să putem spune  despre Amos Oz că este un scriitor de neuitat al lumii.

Cum ratăm o mare iubire pe care am visat-o o viaţă şi n-am întâlnit-o decât fulgurant vreodată într-o gară, într-un aeroport, în ochii misterioşi ai unui străin, ai unei străine? De ce ne minţim construind relaţii false pentru decenii? Şi dacă o mare iubire uneşte fragilităţile  a două fiinţe, metamorfozându-le într-o forţă? Cine este cel puternic şi cine cel slab într-o relaţie de căsătorie? De ce ne urăşte zeul Timp? Ce vise secrete ascund femeile?...sunt numai câteva dintre întrebările obsedante ale personajelor lui Amos Oz.

,,Soţul meu, Michael’’ este povestea unei iubiri inegale, consumate într-un Ierusalim trist, între un geolog israelian şi misterioasa sa soţie care ascunde în sinea ei fantasmele unei Sulamite şi Salomee, amândouă la un loc. Relaţia celor doi este interesantă şi prin ceea ce fac şi prin ceea ce îşi spun, dar mai ales prin tăceri, mai ales prin ceea ce se ascunde privirii.

Asemănător cu Flaubert care spusese cândva ,,Madame Bovary c’est moi!’’, Amos Oz intră în sufletul complex al Hannei, personajul central al cărţii împărtăşindu-i, deşi bărbat fiind, emoţiile. A scris acest roman la 26 de ani şi a declarat că la nicio altă vârstă n-ar fi putut să o mai facă. Pe vremea aceea, în 1967, nu era nicidecum consacrat, trăia cu soţia şi cu fiicele într-un apartament strâmt şi nu putea scrie decât noaptea în baie pe când familia dormea.

Tot la acea vârstă, Amos Oz considera că ştie totul despre femei, dar personajul Hanna îl va deconcerta spunând că: ,,Oamenii puternici sunt liberi să facă aproape tot ce-şi doresc, însă nici cei mai puternici oameni nu pot să aleagă ce să-şi dorească.’’ Pentru că dorinţa vine din mai adânc decât voinţa, păşeşte dinspre inconştient înspre lumină.

Tristeţea frumoasei şi pasionalei Hanna pe care blândeţea soţului nu o poate consola face din ea un personaj plin de forţă. Tăcută şi interiorizată, ratată şi misterioasă, ea este o Emma Bovary adusă în secolul XX, femeia care nu mai poate visa cu ochii deschişi, compensându-şi viaţa cu fantasmele nopţii. Sesizând complexitatea relaţiilor erotice dintre intelectuali, această specie care complică totul, ,,Soţul meu, Michael’’ reprezintă un leac pentru toate tipurile de singurătate, un autovaccin literar de o profunzime desăvârşită.