(Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950
de Lucian Boia, Humanitas, 2012)

Afirmăm de atâtea ori că ne merge rău fiindcă nu suntem conduşi, în diversele domenii ale vieţii precum şi în cele profesionale, de către elite. Dar cine alcătuiesc elitele? Sosit din limba franceză, termenul ,,élite” desemnează conform dicţionarului Larousse online ,,Groupe minoritaire de personnes ayant, dans une société, une place éminente due à certaines qualités valorisées socialement.” (Grup mic de persoane având, într-o societate, un loc eminent datorat anumitor calităţi valorizate social). Într-un dicţionar Larousse mai vechi, am găsit o definiţie care îmi oferă mai multă satisfacţie. Astfel, ,,elită’’ se refe­ră la  un mic grup de indivizi consideraţi a fi cel mai bun produs uman al unei societăţi, inşi caracterizaţi de cele mai înalte calităţi. De aici pornind, am putea merge mai departe pe linia despicării firului în patru şi apoi în şaisprezece şamd. analizând ce înseamnă ,,înalte calităţi’’. Aşadar, ce numim calitate, ce numim defect, în secolul corectitudinii politice şi al nondiscriminării? Vom constata lesne că pe lângă unele norme mereu valabile de la generaţie la generaţie, există altele fluctuante, aşa că unele calităţi de mai ieri au putut fi răstălmăcite, ba chiar transformate în defecte. Dar esenţa etern valabilă a acestui substantiv este că provine din participiul trecut al verbului ,,élire” transformat la rându-i pe căi întorto­cheate din latinescul popular ,,exlegere’’ semnificând ,,a alege’’ (ce e mai bun).

La aceste consideraţii m-a dus cu gândul eseul lui Lucian Boia intitulat ,,Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950”, pentru că nu trebuie să uităm  că substantivului dezbătut îi place cel mai mult să se asorteze cu noţiunea de ,,intelectual”. Este dovedit că în epoca moder­nă, elita era alcătuită din intelectuali, adică din oamenii al căror material de lucru era reprezentat de –fragilele- idei. Am putea abuza  puţin de noi înşine şi să ne întrebăm încă o dată ce mai înseamnă un intelectual astăzi. În orice caz, unui asemenea ins ştim sigur că i se reclamă excelenţă academică, morali­tate şi atitudine apolitică. Aşa cum vor vedea cei care vor citi cartea, pare o datorie foarte grea să le îndeplineşti pe toate trei. Cu atât mai mult dacă ai avut ghinionul să te fi manifestat ca intelectual în perioada dramatică dintre 1930 şi 1950 când extremismele politice erau la ordinea zilei. În acele vremuri, paradigmele valorice s-au schimbat fulgerător. De pildă, să fii evreu în 1938 era o crimă, dar să continui să fii în 1948 părea un noroc, comunişti erijându-se în salvatori. La polul opus, să fi fost legionar în iarna lui 1940 suna eroic, dar cumplit în 1950. Între aceste două extreme se situau ponderaţii, apoi socialiştii şi comuniştii. Puţini, foarte puţini, erau cei care se puteau lăuda că n-au pactizat într-o direcţie sau alta. Or, în perioada 1937-1947 se consumaseră nu mai puţin de şapte răsturnări de regim, reclamate de regalişti ori de legionari, şi care s-au arătat încununate -neprevăzut- de instaurarea comuniştilor, cei care asistaţi de sovietici acţionaseră metodic din umbră.

Se spune că intelectualul este fascinat de putere, prin definiţie el făcând parte dintr-o elită, menirea lui e să acceadă sus de unde vocea-i să poată fi auzită. Aşa gândea şi generaţia lui Mircea Eliade, ,,generaţia ’27’’ rebelă şi ,,huliganică”, cea care a îmbrăţişat extrema dreaptă din prea mult entuziasm al tinereţii. Profesori universitari, scriitori, miniştri, jurnalişti, intelectualii români ai anilor ’20-’30 erau prin excelenţă oameni de spirit, formaţi într-o serioasă cultură umanistă. Foarte mulţi vor cădea în fascinaţia dreptei chiar dacă ea nu era la început decât un fel de ultraromânism. În curând, ei vor fi vânaţi de regalişti şi apoi de comunişti. După falsificarea alegerilor din 1946, prefi­gurându-se deja răsăritul puterii comuniste dintre ruinele războiului, cei mau mulţi intelectuali de dreapta sau pur şi simplu raţionali vor lua ,,ultimul tren’’ spre Occident sau, mai grav, îşi vor renega ideile şi trecutul, descotorosire inutilă altminteri. În ce măsură numele sonore ale culturii din perioada interbelică se vor compromite afiliindu-se comunismului sau… fugind din ţară (vor ricana unii!), puteţi afla din această carte lucidă şi nepartizană. Volumul este dens de nume proprii celebre, cu greutate, ale căror cariere intelectuale, poli­tice sunt urmărite cu minuţie de către autor. Cât despre instituţia Aca­demiei Române vom fi părtaşi la câteva linşaje emblematice comise în vremuri tulburi.

În orice caz, o mare parte a elitei intelectuale româneşti a fost decimată în închisorile Siguranţei (uneori), dar mai ales ale Securităţii. Cinismul contemporan vine din aceea că tolerăm mai bine să ştim că un intelectual a fost suprimat în chinuri, decât să aflăm că şi-a ,,vândut’’ ideile pe arginţi politici. Aş spune că nu există şanse de mântuire pentru intelectuali, cu rezerva că lor le pretindem mereu perfecţiunea morală pe care n-o avem noi înşine. În fine, rea­litatea dură a schimbărilor radicale de regimuri politice este că primele capete care cad sunt consecvent acelea ale elitei intelectuale. Cea mai grea probă pentru marii intelectuali înseamnă să nu devină niciodată ,,soldaţii ideologiilor”, cum mulţi au fost tentaţi s-o facă, cel mai adesea pentru a evita închisoarea şi moartea. Un mare adevăr istoric pe care ni-l reaminteşte Lucian Boia este şi acela că orice dictatură politică are ca proiect primordial, dar secret, afilierea intelectualităţii, reciclarea ei, apoi manipularea maselor reprezentând doar un detaliu. (Text apărut în ,,Glasul Aradului''.)
     

Există o temă literară tot mai interesant dezvoltată de noua proză românească. Alienarea. Și-ar mai fi ceva, un soi de neoexistenţialism. Dacă în anii cincizeci în Europa literaturii bântuia ,,Revolta contra tatălui'' provenită din resentimentele purtate împotriva unor taţi care făcuseră sau care, dimpotrivă, nu putuseră evita războiul, în ultimii ani observ în proza de la noi emergenţa unei teme extrem de incomode şi de complexe: revolta contra mamei. Mama, personajul sanctificat de literatura clasicizată, nu-i aşa?

Parohia prezintă istoria tristo-grotescă a unei familii rurale formate din patru membri din Podişul Transilvaniei, în ultimii ani ai comunismului. Referinţele lexicale şi contextuale o recomandă ca topos exact cum sugerez mai sus, deşi pe alocuri romanul funcţionează intenţionat distopic precum şi oniric. Personajele familiei nu poartă nume, dar toţi rămân nişte alienaţi. Tatăl e un preot taciturn, extrem interiorizat, fiul cel mic este idiot, fiul cel mare este nematur, infantil, ,,flăcău bătrân'' şi plângăcios la treizeci de ani. Cât despre mamă ...ooo, ea e memorabilă. Ca şi mama din ,,Acasă pe Câmpia Armaghedonului'' a Martei Petreu sau ca şi mama din ,,Rădăcină de bucsau ''a lui Ovidiu Nimigean. O mamă frustrată (exclamând mereu ,,de ce m-am măritat!''), depresivă, suferind de mania persecuţiei şi care îi consideră pe toţi deopotrivă nedemni de ea. Tuturor le e frică de ,,doamna preoteasă'' şi mai cu seamă fiului celui mare care o sfidează indirect în final însurându-se cu şchioapa satului, Ninia.

Coşmarul vieţii fără ambiţii, fără speranţe, claustrofobia satelor comuniste, valenţele frustrării erotice feminine care proiectează o complexă psihanaliză asupra  textului, ruşinea de propriul sex, refularea, morbidul, sărăcia, libidoul sugrumat alcătuiesc toate un melanj tematic excelent susţinut stilistic de scriitura lui Dan Coman despre care se ştie deja că e inconfundabil ca autor. ,,Frica de femeie'' mi s-a părut extraordinar redată în această  carte cu ecouri în măiestria unui Ernesto Sabato în a cărui familie literară păşeşte Dan Coman  prin intermediul acestui roman. 

Un carusel de proze ultra-scurte (unele au doar o pagină sau nici atât) alcătuieşte volumul de buzunar, parafrazând franţuzescul ,,Livre de Poche'', intitulat Cinci minute pe zi al Laviniei Branişte. Era să nu dau nici o şansă cărţii după imaginea de pe copertă (caruselele mă plictisesc de mor!) şi după titlul atât de cuminte.

Şi iată-mă în postura de a recomanda această lectură de proză recentă pentru trei motive foarte justificate. Primul: încheind de citit, mi-a fost foarte limpede că nu este uşor să scrii proză, fie ea şi una instant, pe tema superficialităţii. În cele mai bune povestioare- Săvârşin, Foto-Aventură ori Mai stăpână pe furia mea- îmi era clar care a fost preţul autoficţiunii pe care autoarea îl plăteşte în metamorfozele textelor sale. Lavinia Branişte scrie despre o lume foarte actuală, plină de colţuri ascuţite, în care plutim ca nişte baloane simpatice, ba chiar sensibile, inconştienţi de perisabilitatea stărilor noastre. Încercăm să ne protejăm, să părem duri şi rezistenţi, dar eşecurile zilnice (un interviu, un iubit egoist, crizele pecuniare, crizele familiale, corporatismul, gaşca, grupul social etc.) ne umilesc, ne murdăresc, ne maculează prin exigenţele lor specifice. Pretinşi a fi mereu la înălţime, neajutoraţi şi oneşti, obligaţi la superficialitate-ca să ,,facem faţă'' şi ca să nu devenim outsideri-,continuăm docili şi trişti un joc care nu mai e de mult al nostru.

Celelalte două atuuri ale scriitoarei Lavinia Branişte sunt mai apoi, certamente, un acut simţ al autoironiei şi un ochi necruţător, postbalzacian, aţintit asupra defectelor omeneşti. La loc de cinste între acestea din urmă individualismul. Câteva povestiri surprind explicit ratările unor relaţii cu bărbaţi. Lavinia Branişte indică ironic în ce grad sunt presate femeile de azi să devină ,,puternice'' şi să-şi găsească musai un bărbat meritoriu. Într-o lume cu populaţie feminină în creştere vertiginoasă, presiunea competiţiei sexuale  ajunge teribilă. Bărbaţii apar hăituiţi, femeile devin disperate. O fază de neuitat este aceea în care iubita, alter ego-ul feminin al autoarei, pozează un drujbist sexy în parc ori sare cu coarda de la înălţime, până la vomă,  numai ca să facă pe plac unui mascul atrăgător dar, vai, atât de egoist.

În locul tristeţii afişabile, marca acestor texte inteligente este un zâmbet amărui, doar cât o ciocolată de amărui, dacă vreţi. Într-o lume în care ţi se cere imperativ de o sută de ori pe zi: fii cel mai tare, fii campionul cursei, Lavinia Branişte alege subtilitatea. Astfel, cinci minutele ei din titlul devin cinci minute  posibile de iubire, de emoţie, de autenticitate, de curaj, de sinceritate, de spiritual, şi din nou de iubire. După ...cinci minute de astfel de lectură autoironică şi inedită îţi dai seama  că îţi poţi lua un mic răgaz de a redeveni din ,,ins competitiv'', un ins sincer cu sine, cu emoţii adevărate. Cenzurarea emotivităţii şi chiar a plânsetelor noastre ,înăbuşite de a prea mult zgomot urban, duce la o superficialitate generică, devenită condiţie umană. Îngrijorător, tocmai aceea a viitorului. Astfel că ne putem recunoaşte în personajele Laviniei Branişte, ruşinaţi, excluşi, umiliţi. Atunci, precum personajul ,,eu'' al cărţii ne mai rămân doar prietenia canină, salvarea unui vultur, tăinurile în pernă sau mersul solitar prin lume, cu aparatul foto, acesta din urmă devenind în ochii mei paradigma ţinerii răului şi a lumii la distanţă. ,,Rămâi acolo, te pozez şi îmi e de ajuns, nu te apropia prea mult, pentru că apropierile au ajuns să doară foarte tare'': aşa mi se pare că gândeşte adesea personajul central al acestor proze amărui, atente.