În fiecare an, la
mijlocul lunii mai, acuz o oboseală subtilă şi dezvolt cearcăne pentru că vreme
de nouă zile dorm mai puţin şi îmi pierd serile prin teatru pentru… a câştiga
şi a culege plăceri estetice. Hedonistă cu mici accese de refulare fiind, nu
pot trăi confortabil în lipsa plăcerilor pe care le furnizează arta
contemporană, aşa că rămân o fidelă (şi uneori feroce) spectatoare a
Festivalului de Teatru Nou de la Arad, oraşul meu.
Pentru că e ultima
seară, comit un bilanţ minimalist şi mă confesez cu privire la cele trei
spectacole care m-au marcat în această săptămână cu asupra de măsură, iar asta
faţă de toate celelalte vizionate şi aflate la rându-le în situaţie de excelenţă.
Într-un crescendo al
bucuriei de spectatoare devenite deja, vai, subtilă nostalgie, încep cu
impresiile de la ,,Când ploaia se va opri’’ de Radu Afrim. O construcţie
saturniană, perfecţionistă, despre cruzimea şi poezia din noi. Cât de cruzi
putem fi unii cu alţii afirmă părinţii despre copii, copiii despre părinţi, construind
o genealogie a durerii, un arbore al blestemului ce trimite, în background, la
sugestiile teatrului antic axat pe blestemul Labdacizilor. Sau mai degrabă,
blestemul neîmplinirii se căptuşeşte în fiecare dintre noi, încă de la naştere.
Imperturbabil, regăsim aici simbolul peştelui, greu de sensuri: al rădăcinilor
creştine mortificatoare, al sexualităţii feminine, al ecologismului deja blazat,
al necomunicării, al privirii reci, inexpresive, al emoţiilor acvatice, lipsite
de cuvinte, imposibil de mărturisit.
În continuare, Trilogia
belgrădeană de Cristi Juncu a fost la egalitate cu Freak-ul lui Florin Piersic Jr. cel mai bun
spectacol din festival. Acum, când sârbii trăiesc o catastrofă naturală ce se
va consemna în istorie, spectacolul aş putea spune că se ridică la înălţimea
patimilor acestui popor dârz şi pasional. Experienţa emigraţiei este surprinsă
într-un scenariu plin de forţă, cu replici puternice, iar actorii vâlceni
interpretează cu o bucurie contagioasă pe care nu mi-a fost dat prea des s-o
mai regăsesc în teatrul contemporan.
Al treilea şi cel mai
intens, de factură tematică şi constructivă destul de diferită faţă de
anterioarele amintite aici, Freak este un spectacol care fără carisma lui
Florin Piersic Jr. ar fi probabil nul. Rămâne un artefact executat la modul celui
mai fin profesionalism, culminând cu psihanalitica ironie la adresa lui Mărgelatu’
din final. Da, Florin Piersic Jr. este un actor de un talent feroce care a reuşit
să iasă definitiv de sub molozul cauzat de celebritatea tatălui său. Nu doar
expresivitatea masculină şi actoricească au făcut sala să frisoneze, ci
implicit vocea sa cu o amprentă afectivă teribilă, puternică şi retractilă în
acelaşi timp, detaşată şi ataşantă concomitent. Glasul lui Florin Piersic Jr. rămâne
o armă albă, un accesoriu actoricesc nepreţuit. Una dintre cele mai bune voci
masculine de actori români contemporani, ba chiar cea mai cea. Spectacolul
glisează peste identităţile a doisprezece personaje cu efectul de montagne-russe
al schimbării de registru vocal, atitudinal, contextual. Poezia devine
copleşitoare în ultima secvenţă când ni se relatează experienţa ,,stewardesei
care-şi ocroteşte pasagerii’’. Metaforă evidentă a actului teatral în sine, cel
care face din actorul singur şi fragil responsabilul perfect asumat al unui grup
de spectatori care reclamă pe tăcutelea emoţii tari. Sugestia se prelungeşte în noi şi pot declara la rândul meu că am fost la un spectacol şi
într-un festival care mi-au oferit senzaţia perfectă pe care o are pasagerul
din avion atunci când aviatorul execută o înălţare, o decolare fără cusur. Senzaţia
de high, de împlinire emoţională, m-a însoţit în fiecare seară şi mă va acompania
în amintire destulă vreme, construind o dorinţă vie pentru festivalurile de gen
ce se vor perpetua la Arad.
