Ovidiu Nimigean

Nanabozo, Cartea Românească, 2014

Boemă în principiu, însă nefrecventând cercurile canonice de scriitori ori ,,cenaclurile literare’’, uneori îmi scapă anumite informaţii curente. Ca atare, l-am cunoscut pe Ovidiu Nimigean mai întâi ca prozator şi abia mai târziu o minunată poetă de la Sibiu mi-a povestit la ceas de seară că el scrie deopotrivă o poezie excelentă. Fapt care nu a avut menirea să mă deconcerteze, ci mai degrabă mi-a confirmat o intuiţie de blogger literar.

Iar de curând, am citit ultimul volum de poezie al autorului, cu încântare. În peisajul minimalisto-nihilist, dirty sau pur şi simplu asumat întors-spre-sine-însuşi al poeziei contemporane, Ovidiu Nimigean excelează prin simplitate. Da, vorbim de o valoare aproape pierdută a artei literare. Îmi amintesc cum o amatoare de poezie îmi mărturisea deunăzi că preferă poeţii canonici fiindcă pe cei recenţi nu-i înţelege (sic!). Ei bine, pentru cei refractari ca în exemplul invocat, iată, un poet care schimbă perspectiva.

Este uşor sau ba să găseşti drumul direct către emoţionalul cititorilor tăi în calitate de poet? Cum să eviţi simplificarea, truismul, previzibilul, rămânând direct? Dacă e să mă pronunţ, eu intuiesc că pentru Ovidiu Nimigean se întâmplă ca pentru un actor hărăzit. Simplitatea vine ca un ocol excelent disimulat, executat prin toate tehnicile de expresie lirică. Simplu ca o respiraţie eliberată, versul său farmecă prin neintermedierea emoţiei, eludând metaforizarea în exces. Fără hybrisuri semantice, cu un firesc desăvârşit numai al său, el vorbeşte despre naturaleţea destrămării iubirilor şi a fiinţelor:

forţele de descurajare

dacă‑ai vedea locul

casa cu pereţii tot mai crăpaţi

cu ţiglele acoperişului tot mai măcinate

cu trotuarul fisurat şi năpădit de buruieni

cu grădina plină de bălării

cu via sălbăticitã

cu wc‑ul proptit cu un trunchi aproape putred

dacã ai auzi răgetul merilor

cînd li se rup crengile de bătrîneţe

şi zumzăitul viespilor

pe fructele în descompunere de sub copaci

dacă te‑ai încurca

în iarba‑ncîlcitã de pe coastă

sau ai privi

împreună cu mine

zidul care se lasă

şi ţi‑ai da seama

că braţele‑mi atîrnă moi

precum celor care‑au zărit năluca

nu cred cã mi‑ai scrie aşa cum îmi scrii:

„nici nu mai ştiu ce simt

cînd îmi imaginez mîinile tale pe pielea mea

buzele tale pe inimă.”

Trei condiţionale şi o enumerare de ,,pierderi’’ ca un inventar al unei iubiri  veştejite unilateral sunt îndeajuns să ne furnizeze o emoţie de lectură de tip tsunami, după cum s-a văzut.

Tema mamei nu putea lipsi din acest volum care perpetuează o operă de creaţie intrinsecă. Ştiu, ,,operă’’ este un cuvânt prea preţios de când cu bloggingul. Cu o înţelepciune care nu ştim de unde îi vine, Ovidiu Nimigean evidențiază relaţia unui fiu cu mama sa exprimată în gestualităţi care suprimă orice comunicare redundantă. Mama bolnavă, mama convalescentă, mama trăind ultimele bucurii mici ale vieţii, iată o marcă tematică inconfundabilă a unui artist care a  făcut din sentimentele filiale o operă de autor între-un secol al individualismului.

protezele auditive beltone philips

am cules nucile

avem de două feluri

unele mari cu coaja groasă grele

altele mai mici cu coaja subţire uşoare

mama

care cum spuneam

a început să umble

le‑a întins pe trotuar la uscat

iar seara

după cină

cînd deja se întunecase bine

şi‑a adus aminte vai

n‑am strîns nucile

da’ ce se‑ntîmplã dacă rămîn

umezesc

deci le‑am strîns eu în nişte lighene de plastic

am găsit‑o veselă cînd m‑am întors

iradiind ghemuită în pat

ştii mi‑am dat seama de‑aici

după sunet

care erau nucile mari

şi care mici.’’

Şi cum să se intituleze un volum atât de liber în expresie, de onest, de curat şi de frumos scris, altfel decât Nanabozo, cu numele spiritului viu care spune poveşti în cultura vechilor indieni din America. Trimiterea simbolică la preistorie și la inconștient m-a dus cu gândul la  concepția lui Mario Vargas Llosa, care spunea despre literatură că  ,,am rămas devotați acelui străvechi rit practicat, spre norocul nostru, de strămoși la începuturile istoriei: a visa împreună strânși împreună de cuvintele altui visător: povestitor, narator, trubadur, truver, dramaturg sau romancier, pentru ca astfel să ne exorcizăm spaimele și să scăpăm de frustrări, să ne îndeplinim dorințele cele mai ascunse, să-i râdem în nas bătrâneții și să învingem moartea, să trăim dragostea, mila, cruzimea și toate excesele cerute de îngerii și demonii pe care îi târâm cu noi.’’

Există în noi un har nu pentru toţi acelaşi, nu pentru toţi egal, acela de a împărtăşi cele mai adevărate emoţii, iar acesta se exprimă cel mai bine în vocile poeților. Cu o demnitate lirică de o masculină eleganţă, cu o cadenţă stoică şi decisă, Ovidiu Nimigean ne oferă o creaţie de o forţă poetică care vă va vrăji definitiv. Fără a fi vreun esprit farceur precum însuşi Nanabozo, Ovidiu Nimigean să sensuri noi cuvintelor desemantizate prin cibernetică uzanţă, conferă nume faste unor sentimente parcă uitate, construieşte un spaţiu liric echilibrat, limpede, original, fără cusur. Și mai cu seamă, poezia sa tranșează între afectivitatea esențială și pseudo-afectivitate, în numele evident al celei dintâi.

           

În fiecare an, la mijlocul lunii mai, acuz o oboseală subtilă şi dezvolt cearcăne pentru că vreme de nouă zile dorm mai puţin şi îmi pierd serile prin teatru pentru… a câştiga şi a culege plăceri estetice. Hedonistă cu mici accese de refulare fiind, nu pot trăi confortabil în lipsa plăcerilor pe care le furnizează arta contemporană, aşa că rămân o fidelă (şi uneori feroce) spectatoare a Festivalului de Teatru Nou de la Arad, oraşul meu.

Pentru că e ultima seară, comit un bilanţ minimalist şi mă confesez cu privire la cele trei spectacole care m-au marcat în această săptămână cu asupra de măsură, iar asta faţă de toate celelalte vizionate şi aflate la rându-le în situaţie de excelenţă.

Într-un crescendo al bucuriei de spectatoare devenite deja, vai, subtilă nostalgie, încep cu impresiile de la ,,Când ploaia se va opri’’ de Radu Afrim. O construcţie saturniană, perfecţionistă, despre cruzimea şi poezia din noi. Cât de cruzi putem fi unii cu alţii afirmă părinţii despre copii, copiii despre părinţi, construind o genealogie a durerii, un arbore al blestemului ce trimite, în background, la sugestiile teatrului antic axat pe blestemul Labdacizilor. Sau mai degrabă, blestemul neîmplinirii se căptuşeşte în fiecare dintre noi, încă de la naştere. Imperturbabil, regăsim aici simbolul peştelui, greu de sensuri: al rădăcinilor creştine mortificatoare, al sexualităţii feminine, al ecologismului deja blazat, al necomunicării, al privirii reci, inexpresive, al emoţiilor acvatice, lipsite de cuvinte, imposibil de mărturisit.

În continuare, Trilogia belgrădeană de Cristi Juncu a fost la egalitate cu Freak-ul lui Florin Piersic Jr. cel mai bun spectacol din festival. Acum, când sârbii trăiesc o catastrofă naturală ce se va consemna în istorie, spectacolul aş putea spune că se ridică la înălţimea patimilor acestui popor dârz şi pasional. Experienţa emigraţiei este surprinsă într-un scenariu plin de forţă, cu replici puternice, iar actorii vâlceni interpretează cu o bucurie contagioasă pe care nu mi-a fost dat prea des s-o mai regăsesc în teatrul contemporan.

Al treilea şi cel mai intens, de factură tematică şi constructivă destul de diferită faţă de anterioarele amintite aici, Freak este un spectacol care fără carisma lui Florin Piersic Jr. ar fi probabil nul. Rămâne un artefact executat la modul celui mai fin profesionalism, culminând cu psihanalitica ironie la adresa lui Mărgelatu’ din final. Da, Florin Piersic Jr. este un actor de un talent feroce care a reuşit să iasă definitiv de sub molozul cauzat de celebritatea tatălui său. Nu doar expresivitatea masculină şi actoricească au făcut sala să frisoneze, ci implicit vocea sa cu o amprentă afectivă teribilă, puternică şi retractilă în acelaşi timp, detaşată şi ataşantă concomitent. Glasul lui Florin Piersic Jr. rămâne o armă albă, un accesoriu actoricesc nepreţuit. Una dintre cele mai bune voci masculine de actori români contemporani, ba chiar cea mai cea. Spectacolul glisează peste identităţile a doisprezece personaje cu efectul de montagne-russe al schimbării de registru vocal, atitudinal, contextual. Poezia devine copleşitoare în ultima secvenţă când ni se relatează experienţa ,,stewardesei care-şi ocroteşte pasagerii’’. Metaforă evidentă a actului teatral în sine, cel care face din actorul singur şi fragil responsabilul perfect asumat al unui grup de spectatori care reclamă pe tăcutelea emoţii tari.  Sugestia se prelungeşte în noi şi pot declara  la rândul meu că am fost la un spectacol şi într-un festival care mi-au oferit senzaţia perfectă pe care o are pasagerul din avion atunci când aviatorul execută o înălţare, o decolare fără cusur. Senzaţia de high, de împlinire emoţională, m-a însoţit în fiecare seară şi mă va acompania în amintire destulă vreme, construind o dorinţă vie pentru festivalurile de gen ce se vor perpetua la Arad.

                        (Jurnal de festival FTN2),

                   Castingul Dracului de Radu Afrim

 Sunt o împătimită spectatoare a operei regizorale marca Radu Afrim. Creaţiile lui mă trimit acasă sensibilizată, melancolică, surprinsă, încărcată de senzaţii noi. Uneori, în urma lor nu mă ruşinez să răsfoiesc Dicţionarul de Simboluri căci, în accepţiunea mea, Radu Afrim nu recompune pur şi simplu atmosfere onirice în creaţiile lui, precum s-a mai spus, ci construieşte paradisuri artificiale care ne exportă în plin post-simbolism.

E un regizor poet care se disimulează artistic în spatele unor texte dirty spre a ne trezi ultimele resurse de emoţie. Lui îi este dedicat se pare Festivalul de Teatru Nou de la Arad, desfăşurat în acest an, câtă vreme trei seri, consecutiv, publicul se poate întâlni cu opera de autor a artistului invocat.

Cu alte cuvinte, aseară am vizionat spectacolul Castingul Dracului cu o acţiune inedită  şi caleidoscopică, dublată de excelenta unduire scenică a actorilor. Radu Afrim a ales că lucreze cu coregrafa Andrea Gavriliu şi a făcut alegerea perfectă. Tema spectacolului rămâne, din nou, familia. Spun ,,din nou’’ pentru că Afrim o abordase fără cusur deja în Visul unei nopţi de vară. Familia contemporană, ce temă mai generoasă ne-am putea dori: mama insaţiabilă şi nevrotică, tatăl emotiv şi emasculat, copilul depresiv şi nefericit.  Iată ce se întâmplă în poveste de fapt: un baron local maghiar din secuime îşi propune să-şi facă fericit unicul fiu, la aniversare. Însă ce i-ar mai putea oferi după ce i-a dat totul, financiar vorbind? Ca atare, cheamă mai vechi colaboratori de-ai săi, în speţă artişti amatori, la un casting pentru care oferă câştigătorului o sumă cam derizorie de bani. Lupta intestină pentru acest premiu  va fi atroce, se-nţelege.

Artă pentru bani, iubire second hand, frumuseţe pentru beneficii. Unde sunt vremurile în care se făcea arta pentru artă? Căci nostalgia rămâne muzica intrinsecă de regăsit în regia pe care o practică Radu Afrim. Ca atare, din spectacol nu putea lipsi fantoma străbunicii, favorita mea. Ea, regina balului de la mijlocul secolului al XIX-lea, ajunsă oale şi ulcele într-un cimitir obscur din descompusul imperiu…

Din mijlocul replicilor dirty, ţâşneşte -aşa cum ne-am obişnuit deja- poezia simbolizată de copilul palid, inocent şi trist, incompatibil cu lumea ipocrită a  adulţilor. Ca un imemorial Făt-Frumos predestinat melancoliei şi care în basm refuză să se nască, băieţelul are să-l desemneze el însuşi pe cel mai bun actor din casting. În mod surprinzător, el îl va alege pe Vampir, simbolul lumii noastre exsangvinate,… vampirizate deja de interese prea meschine, pecuniare, publicitare, exhibiţioniste.

Reprezentația se încheie glorios cu o petrecere uşor orgiastică. Căci doar orgia ne mai poate scoate din încremenire, nu-i aşa? Să-nchidem uşa peste tristeţea aniversărilor şi să ne supunem ritualurilor fericirii obligatorii.

Spectacol în spectacol, jucat profi, viu şi pasional de actorii din Târgu Mureş, implicând apetitul pentru psihanaliză al regizorului, Castingului Dracului conţine un mesaj multiplu în care dimensiunea socială nu este neglijabilă. Aici se aruncă în aer iluzia fericirii. Extenuaţi de obligativitatea fericirii induse de industria publicităţii, dezvoltăm tot soiul de triste schematisme, de compulsii şi de mininevroze. Devitalizarea erotică versus pornografia infantilă, imoralitatea generalizată, perversiunea politică, expunerea copiilor la nonvalori, clişeizarea, pervertirea  şi devitalizarea limbajului, alienarea publicitară, individualismul exacerbat, care face din noi trişti vânători de branduri, sunt doar câteva dintre subtemele actului artistic despre care vorbim. Şi peste toate, o pudră fină de umor inteligent, infinită subtilitate şi multă ironie vis-à-vis de provincialism, de cultura minoră şi de amatorism, eternele tare ale civilizaţiei naţionale.

● Castingul dracului; scenariul şi regia: Radu Afrim; Cu: Berekméri Katalin, B. Fülöp Erzsébet, Bokor Barna, Csíki Hajnal, Galló Ernö, Gecse Ramóna, László Csaba, Meszesi Oszkár, Moldován Orsolya, Nagy Dorottya, Ördög Miklós Levente, Ruszuly Ervin, Lörincz Ágnes, Somody Hajnal, Szabadi Nóra, Gergely Botond, Nagy László. Coregrafia: Andrea Gavriliu. Muzica: Vlaicu Golcea. Decor: Bartha József. Costume: Cristina Milea. Teatrul Naţional Tîrgu Mureş, Compania „Tompa Miklós“.