Nu vă simțiți obligați să fiți fericiți în această decadă a anului, cum vă sugerează prezentatorii tv. Ar fi o minciună de sine. Înțelepții știu că fericirea durează puțin:

,,Fericirea este asemenea
Unui tablou pointilist
Mici puncte colorate
Fără legătură între ele,
Reușind uneori să însemne ceva,
Alteori nu.'' (Ana Blandiana)

Cred că e suficient dacă ne-am propune să fim mai puţin egoişti şi mai profunzi.

Fiind şi mamă şi profesor, mi se pare că pot avea o dublă perspectivă asupra şcolii româneşti. Pe de o parte, dimineţile îi observ pe părinţii grăbiţi cum îşi parchează agresiv maşinile, intrând apoi fioroşi în şcoală, fără a da bună ziua măcar. Pe de altă parte, după-amiezele, acasă cu fiul meu, aflu care mai este programa şcolară din lecţiile primite, remarc ce manuale sau auxiliare sunt folosite, îmi dau seama că suntem norocoşi neprimind cantităţi interminabile de teme.

În cea mai recentă emisiune ,,România, te iubesc!’’ s-a ridicat  problema stării de marasm şi de apocalipsă din şcoala românească. Consider că asemenea emisiuni sunt binevenite. Dintre aspectele prezentate, două mai cu seamă m-au sensibilizat, aş spune. Astfel că îmi propun să glosez niţel asupra noţiunilor de individ şi competiţie.

În emisiune s-a dat exemplul şcolilor din Finlanda în care accentul se pune pe individ, nu pe grup. Dincolo de beneficiile unui învăţământ personalizat (cam cum se petreceau lucrurile pe vremuri în familiile aristocratice: un profesor la un elev?), eu una simt un iz de utopie aici. Este adevărat că educaţia frontală, tradiţională, ex catedra este rigidă, dar nu demonică şi nici întotdeauna inutilă. Ea a dat mari intelectuali cândva, dar a şi generat  microbii îndoctrinării naziste sau comuniste, e drept. Sugerez ca ea să fie judecată cum grano salis, pentru că la polul opus educaţia ultraindividualizată  poate crea inşi incapabili de solidarizare. Deja caracterizaţi de egoism social şi nu numai, mă tem ca riscăm să dobândim frică de ,,celălalt’’(vezi Jacques Derrida), un soi de depersonalizare, de asocializare. Desigur că norma socială, adeziunea la un grup este şi ea o formă de coerciţie despre care vorbea Heidegger în ,,Fiinţă si timp’’. Cu toate acestea, înlocuind radical impersonalul ,,se’’ (din ,,se cuvine’’, ,,se face’’, ,,se consideră’’ etc.) sau empaticul ,,noi’’ cu seria pronominală ,,eu, pe mine, mă’’ riscăm să devenim prea suficienţi nouă înşine. Când toţi părem unici şi irepetabili, atunci ierarhiile devin imposibil de construit, nu credeţi?

Cât despre competiţie, ea a fost prezentată ca fiind învăţată exclusiv din şcoală, detaliu cu care nu pot fi de acord. Oare şcoala actuală e singură ,,mama competiţiei’’? Nu cumva societatea de consum, media şi corporaţiile sunt ele însele generatoare de mentalitate competitivă? Dacă privim un minut priveliştea familiilor contemporane aflate în goana achiziţiilor de dinaintea Crăciunului prin mall-uri, cred că vom observa o competitie avant la lettre. Implicit priveliştea bulevardelor şi a şoselelor noastre sunt paradigme ale competiţiei, examene ale puterii şi ale dominaţiei prin instrumentalizarea maşinilor pe care le conducem. Cine pe cine domină în jungla socială, vă întreb? Câtă vreme părinţii se ambiţionează de la grădiniţă să-şi vadă copiii la ,,panoul de onoare’’ -nu contează prin ce căi-, deja competiţia se învaţă de acasă, şcoala românească doar aducând completări (prin proasta gestionare a programelor, a examenelor, a personalului) unui întreg complex psihotic naţional.

Un intelectual pe (citeşte,,per'') lună şi-a propus Biblioteca ,,A. D. Xenopol '' să invite în faţa publicului larg. Miercuri, 30 octombrie 2013, a fost rândul meu. Mulţumesc, Lucia Bibarţ şi Florin Didilescu, pentru încrederea acordată!

,,În rochia ei bleumarin cu imprimeuri florale albe, profesorul Anca Giura ne-a părut, la întâlnirea de la bibliotecă, mai degrabă, o studentă care susţinea un expozeu pe o temă dată, un examen, de ce nu?! Doar podiumul şi masa-catedră la care invitata stătea picior peste picior, teancul de cărţi cu semnele aferente aşteptând să fie deschise şi apoi implicarea şi bucuria spunerii i-au trădat postura.

Groaza şi emoţia de-a se adresa unei presupuse săli goale, sentimente ce au încercat-o iniţial, au a fost înlocuite brusc de senzaţia de cald, de bine. Apoi de cea de prea cald. Pe fondul declaraţiei de dragoste faţă de literatura franceză, Anca Giura ne-a vorbit despre artişti şi efortul lor continuu de şlefuire a expesiei literare, vizuale sau muzicale. Despre greaua experienţă şi cel mai adesea, profunda suferinţă din spatele cuvintelor scrise.A citit, pentru început, din Marquerite Yourcenar, favorita sa – Memoriile lui Hadrian. Tot în sprijinul părerii sale despre truda scrisului, invitata a pornit pe Cărarea pierdută a lui Alain Fournier, cărare ce l-a „pierdut” pe autor atât de prematur. Apoi, Anca a ieşit oarecum de sub vraja scriiturii franceze şi şi-a exprimat admiraţia faţă de destinul şi Testamentul francez al rusului Andreï Makine. ,,Cărţile sunt produsul sufletelor scriitorilor. Cartea este un vehicul literar în care sperăm să găsim marea iubire, lucruri fascinante. Cartea este o formă de singurătate prin care viaţa devine suportabilă.” a afirmat ea.  Ghepardul lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa a fascinat-o de asemenea.Ca o carte singulară, cu un destin singular.Deci, a citit şi din aceasta.În continuarea topului lecturilor i-a aşezat pe Mihail Bulgakov, pe Susan Sontag, dar şi pe românul contemporan nouă Bogdan Suceavă. Călătoria literară a Ancăi Giura s-a încheiat cu câteva destăinuiri. În ceea ce o priveşte nu concepe să treacă o zi fără să citească, pentru că lectura e un drog care-i înfrumuseţează viaţa, iar cartea un veritabil prieten. Şi tocmai pentru că nu e obişnuită cu aplauzele, profesorul fiind azi rareori aplaudat pentru prestaţia lui de la catedră, am zice tot mai rar, Anca Giura a fost răsplătită cu ropote de aplauze, în mai multe rânduri. Probabil că răspunsurile ei la aşteptările iscate de un asfel de proiect au fost de 10 .Chiar dacă, pe când studia la facultatea din Cluj-Napoca, nota 10 se primea extrem de rar. Sau, poate tocmai de aceea! ''

 de Lucia Bibarţ

Dincolo de a fi vreun titlu de afiş răvăşitor, substantivul ,,Felii’’ te-ar putea duce cu gândul la un text dramatic scris în mod subtil anume pentru o actriţă cu nume rezonant…Ofelia Popii. Sau poate să fie vorba de ,,felii’’ ca sinonim pentru ciopârţirea vieţii urbane? În orice caz, deşi ştiam că este un spectacol foarte premiat, inclusiv cu Premiul Uniter pentru cea mai bună actriţă în rol principal, am decis totuşi ca ,,La pomul lăudat să nu merg(i) cu sacul.’’ şi să nu citesc cronicile care i–au fost consacrate.

Aşa că m-am aşezat în sală aproape sceptică sau, în orice caz, liniştită. Ştiam că Ofelia Popii este o actriţă extrem de talentată, dar nu cunoşteam atmosfera în care ea se va produce. Spectacolul avea să înceapă calm şi lucid, fără artificii, însă pe măsură ce replicile se acumulau, Ofelia aduna tot mai multă energie ca într-un soi de Bolero al lui Ravel. Atenţia publicului din captivă devenea feroce… de concentrată. De fapt ce se întâmpla acolo pe scenă? Nici mai mult nici mai puţin decât că nişte femei îşi disputau trupul unui bărbat. Acum că era mort, adevărul putea ieşi la iveală. În timpul vieţii satelizaseră în jurul lui şi niciuna nu-l putuse avea în integralitate. Mama Edith îl ţinuse aproape de ea doar copil, soţia Ela doar cât fusese frumoasă şi integră, între timp a suport extirparea unui sân, fiica Clea, doar cât a fost mică apoi ea s-a îndepărtat voit, Margareta doar cât i-a fost amantă, Bella doar cât i-a făcut diverse servicii.

Fascinant este cum prin jocul unei singure actriţe, toate aceste personaje feminine capătă o identitate extrem de vie. Dar aş spune că scopul Liei Bugnar nu a fost acela de oferi un text ,,despre femei pentru femei’’. În absenţă, bărbatul dispărut ne face conştienţi de cât de puţine lucruri ştim despre oamenii de lângă noi. Cei cu care trăim nişte ani buni, dacă nu decenii. Doar moartea pare a ne face vreme de trei zile lucizi, ca după aceea să aruncăm tot ce nu ne convine în coşul uitării. Dac-ar fi să simplificăm  misterul fiinţei individuale, am spune că insul este structurat ca o portocală din care numai unele felii ne devin accesibile, chiar şi nouă celor din familie, ca să zicem aşa. Însă intriga este mai complexă de atât, când Clea ajunge ea însăşi într-o situaţie foarte contemporană şi foarte… tragică.

Scris și regizat de Lia Bugnar, de ale cărei texte inteligente nu ne putem îndoi, ,,Felii’’ este un spectacol în care actriţa distribuită s-a implicat -se spune- inclusiv în prelungirea sau detalierea unor replici. Iată ce se întâmplă când două femei deosebite colaborează empatic, iată de ce asistăm la un mesaj puternic şi la un text de scenariu pur și simplu bun. Însă fără ingredientul Ofelia Popii puteam viziona doar un spectacol ,,bun şi atât’’. Prin inspirata alegere a distribuţiei însă, regizoarea şi autoarea a sporit exponenţial energia cuvintelor şi ne-a făcut extrem la atenţi la ceea ce găsim ,,dincolo de ambalaj’’(căci trupul, alias ,,ambalajul’’ e cuvântul-simbol din construcție). Revedeţi acest spectacol, când veţi mai avea prilejul, pentru că el nu vă va oferi felii de emoţii, ci profunzimi emoţionale, constituindu-se într-un act artistic rotund, inteligent, integral.

                                                                                                                     

,,Domnişoara Nastasia” de George Mihail Zamfirescu este un soi de libret Carmen à la roumaine în care o frumuseţe de mahala râvnită de un… ,,interlop” cu suflet ars de gelozie se topeşte în roşul visceral al crimei. Patru personaje şi două perechi imposibile se confruntă şi se autodevorează. Nastasia şi Luca, Vulpaşin şi Paraschiva. Puritatea sufletească se opune iubirii ,,pe bani” şi iese frântă, răul triumfând. Şi deopotrivă triumfă talentul actorilor Carmen Vlaga Bogdan, Ovidiu Crişan, Carmen Butariu, Ştefan Statnic, Ovidiu Ghiniţă distribuiți în cel mai nou spectacol propus de  regizorul Laurian Oniga.

Odinioară, centrele oraşelor adunau spuma bogată a societăţii, iar periferiile se numeau mahalale. În prezent, centrele devin puncte nodale ale business-ului şi ale traficului, dar oamenii înstăriţi fug de zgomot în suburbii. La această răsturnare de paradigmă urbană a contribuit enorm automobilul care a comprimat distanţele. Dar să ne întoarcem la mahalaua bucureşteană cea măiestrit redată de mari scriitori români precum Vasile Alecsandri, I. L. Caragiale, Mateiu Caragiale, Ion Barbu, Mircea Cărtărescu etc. Altminteri, avem tendinţa să idealizăm perioada interbelică, pe principiul a ceea ce în psihologie se numeşte ,,întoarcerea refula­tului”. Însă cel mai recent spectacol al scenei de teatru arădene pare să ne amintească fapte uitate. Căzând în dulci nostalgii cu privire la ,,Micul Paris”, ignorăm detaliul că splendoarea bulevardelor bucureştene de altădată înflorea din energia mahalalelor grupând etnii diverse şi făurind vise himerice peste bordeie şi noroi. De aceeaşi părere este istoricul Adrian Majuru în ,,Bucurestii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă”.

Pe de altă parte, Nastasia m-a dus cu gândul la Maria Tănase cea născută în Mahalaua Cărămidarilor şi care se salvează din cartier prin talentul vocal. Nastasia, floare curată de mahala, se simte străină în cartierul ei noroios. Ei îi plac cărţile, cum s-ar zice she had a dream, s-a îndrăgostit de un băiat cinstit, Luca, şi nădăjduieşte să se mute în Popa Nan, cartier boieresc. Dar până în Popa Nan nu-i cale de un ceas ori de două, ci e cale de o viaţă de om cum bine spune Nastasia. Este distanţa infinită care-l desparte pe boier de calic, pe bogătaş de slugă.

Aşa cum redă Laurian Oniga atmosfera vremii, mahalaua tradiţională dezvoltă nişte ingrediente sigure: sărăcia, bordeiul, noroiul, infracţionalitatea, femeile uşoare, alienaţii, fascinaţia pentru bani. Peste cartier împărăţeşte un fante de mahala (vezi Vulpaşin), iar populaţia feminină e magnetizată de doi poli: cea mai vestită prostituată (Paraschiva, o ,,sfântă” a lupanarelor) şi neverosimila fată mare a mahalalei (Nastasia, etimologic semnificând înăl­ţare, aspiraţie spre înalt).

Deşi ca spaţiu locativ mahalalele s-au modificat simţitor, spiritul lor nu ne-a părăsit. Ne găsim infuzaţi de imaginile videoclipurilor nord-americane ce redau zone periferice gri, invadate de traficanţi, de discrepanţele Americii de Sud, de mesajele de băieţi răi ale unor Puia sau ale altor cântăreţi locali, de realităţile cartierelor sărace. Cum arată însă periferia (socială) românească azi? Mai mult ca o stare de fapt şi de inimă, am spune. Mahalaua s-a mutat în noi, e un habitat psihologic, cu tot spiritul ei visceral, cu isteria vocală scăpată controlului raţional. Prevalenţa emoţionalului face din omul mahalalei un tip care arde pentru împlinirea dorinţelor sale (el ,,are un foc la inimioară”), e cel care scoate şişul şi care dă cu acid. În tot acest timp normele europene impun eradicarea sărăciei şi a infracţionalităţii, iar impulsurilor noastre agresive li se găsesc noi debuşee. În context, literatura rămâne continuu fascinată de omul instinctelor şi al autenticităţii care e mahalagiul prin excelenţă, omul pătimaş, liber, antisistemicul şi amoralul. Spectacolul ară­dean pe care îl recomand aici reuşeşte să repună în discuţie patimile omeneşti fatale: dragostea şi ura, fascinaţia aurului şi a posesiei într-o montare care privilegiază balcanismul nostru funciar revelat odinioară de Anton Pann şi de Ion Barbu. Vizionând acest spectacol conştientizăm că mahalaua este o lume în sine, cu reguli proprii şi periculoase, o stare de spirit care exaltă patimile, un teritoriu al culorilor vii, un spaţiu dionisiac ,,la mijloc de Rău şi Bun”. Mărturia autentică a spiritului mahalalei rămâne cântecul de lume, versul lăutăresc ca al lui Fărâmiţă Lambru, cel serios infuzat în spectacol şi care cu  mesajul său pitoresc şi direct dă la lumină cele mai compulsive simţăminte.

(„Domnişoara Nastasia” de George Mihail Zamfirescu în regia lui Laurian Oniga este cel mai nou spectacol al Teatrului Clasic Ioan Slavici şi a avut premiera în 15 septembrie, chiar în des­chiderea stagiunii aniversare Reper 65. Din distribuţie fac parte Ovidiu Crişan, Carmen Vlaga Bogdan, Ovidiu Ghiniţă, Sorin Calotă, Oltea Blaga, Carmen Butariu, Oana Kun, Sebastian Neteda, Constantin Florea, Dan Covrig, Liliana Balica, Roxana Sabău, Alina Danciu, Ştefan Statnic, Ionel Bulbuc, Călin Stanciu, Claudiu Oblea şi Robert Pavicsits. Muzica live este interpretată de Ilko Gradev. Decorul a fost realizat de Luminiţa Penişoară, costumele de Oana Cătălina Văran.)

     

Era 1867, iar Dostoievski pleca cu tânăra-i soţie însărcinată să joace la cazino zestrea acesteia, tocmai în ce­lebra staţiune mondenă Baden-Baden. Citim un roman – cum bine se ştie – nu ,,de Dostoievski”, ci ,,cu  Dostoievski”, numele greu al literaturii mondiale. Beneficiind de o prefaţă specială semnată de extraordinara Susan Sontag, cartea îl are în centru pe profetul ,,Umbrei” noastre, al impulsurilor negre şi subterane ale minţii omeneşti. Îmi plac autorii unei singure cărţi cum ar fi di Lampedusa ori, iată, Leonid Ţîpkin, căci ei depun mărturie despre dificultatea de a scrie o mare literatură. Or, tocmai despre discrepanţa între măreţia operei unui artist celebru şi meschinăria biografiei sale este vorba în acest roman inedit şi legendar,  odinioară scos în secret ca manuscris din URSS. Marele scriitor – orfanul, nevroticul, epilepticul, socialistul şi ocnaşul – era în fond un ins atât de capricios şi de labil, în ciuda culturii şi a inteligenţei, încât pe parcursul lecturii ne vom infuza de o enormă compasiune.

Titlul calm şi elegant ne face să ne gândim la un roman lin, rafinat, aristocratic, însă vara soţilor Dostoievski în Germania a fost una extrem de neliniş­titoare. Bazat pe mărturiile din jurnal ale Annei Grigorievna, romanul lui Leonid Ţîpkin reconstituie starea în care ,,înota” cuplul (după expresia figurată a autorului) în mijlocul unei societăţi străine, rigide, burgheze. În al doilea rând, ne impresionează modelul căsătoriei burgheze din a doua jumătate a secolului al XIX-lea rusesc. Soţia lipsită de independenţă financiară devine posesiunea unui bărbat care dispune de ea după cum doreşte mai ales dacă femeia nu are o zestre consistentă. Este şi cazul lui Dostoievski care îşi etaleză în faţa tinerei şi neajutoratei soţii toate capriciile şi violenţele reprimate şi generate de firea-i nevro­tico-depresivă.

Despre Dostoievski, cel aproape incapabil să zâmbească, ştim deja că a avut o biografie tragică, rămas orfan de mamă şi cu un tată mort în condiţii sus­pecte. Experimentând inclusiv o condamnare la moarte, Dostoievski nu putea deveni decât ceea ce a devenit, geniul capricios şi contradictoriu. Dar mai puţine lucruri ştim despre a doua sa soţie, Anna Grigorievna Dostoievs­kaia. Şi totuşi, privindu-i fie şi o singură fotografie, observăm expresivitatea atât de bizară a acestei femei. Cum să fii fericită trăind alături de Dostoievski pare dilema psihanalitică a acestei relaţii? Personalitatea lui bolnăvicioasă, pătimaşă şi epileptică era menită să absoarbă vitalitatea celor din jur. De nenumărate ori, Dostoievski exprimă prin personajele sale formele stigmatizării şi ale excluderii. Cel mai adesea el însuşi se simţea marginalizat, pentru firea-i morocănoasă, ca şi pentru pauperitate, insolvabilitate financiară.

Sanctificat de către critica literară şi de către psihanaliză, Feodor Mihailovici Dostoievski este un Lucifer al literaturii moderne, un creator care nu i-a iubit pe evrei, dar nici pe germani, cel care a dovedit că omul rămâne un ins violent, impur, decăzut şi labil. În ciuda dificultăţii de a se iubi el pe sine, Anna Grigorievna i se va devota până la final: ,,se afla din nou în genunchi lângă canapeaua lui, ţinându-l de mână, uşor aplecată deasupra lui, semănând cu acele statui de femei îndu­rerate care se văd deasupra multor morminte; el zăcea cu ochii închişi, nu-i deschise nici când ea îl striga pe nume în şoaptă, dar clar – pe semne îşi pierduse cunoştinţa (…) Anna Grigorievna îi mângâia mâna cu tandreţe şi din când în când i se părea că nu e decât un leşin cum i se întâmpla lui adeseori, iar acum, peste o clipă, o să deschidă ochii, o s-o recunoască şi o s-o roage să-l ajute să se scoale.” E ultimul tablou vivant imaginat de Leonid Ţîpkin, înain­te ca Dostoievski să devină imaginea funebră redată de pictorul Kramskoi, un icon aflat în relaţie cu obsedantul Christ al lui Holbein.(Cronică apărută ieri în ,,Glasul Aradului''.)

     

Sau: ziua în care am apărut 3D într-o expoziţie de artă contemporană. E un sentiment...neliniştitor.:)
http://arq.ro/arta-neconventionala-pe-gh-lazar-11

„Ultimul tango la Buenos Aires, o metropolă exotică pe înţelesul tuturor''
de Justina Irimia
Humanitas, 2012

Un oraș cu o zonă metropolitană de aproape o sută de ori mai mare decât a Aradului, unde în acest moment e iarnă. Jorge Luis Borges, Evita Peron, Mara­dona, Carlos Gardel, Ernesto Sabato, Julio Cortázar, Teatro Colón, tango, el mate șamd. Un punct major pe harta culturală și literară a lumii, purtând un nume care trimite la o binecuvântare.

Daţi-mi voie să vă recomand o carte care mi-a stârnit entuziasmul, ceea ce nu mi se întâmplă foarte des. Este scri­să de o tânără eseistă pe tema unui oraş şi a unei culturi urbane, ambele fascinante. Încă de dinainte de a vă prezenta succint subiectul acestui volum, vreau să vă atrag atenţia asupra scriiturii Justinei Irimia care se remarcă prin rafinament lexical şi ingeniozitate. Efervescentă, maniera de a scrie eseu a acestei autoare şi jurnaliste strălu­ceşte prin creativitate lexicală, cultură filologică subtilă şi prin emoţie frumos împărtăşită. Dacă credeaţi că este greu să scrii expresiv despre întâlnirea cu tradiţionala friptură de vacă argentiniană, ei bine atunci nu ştiţi încă nimic despre Justina Irimia: ,,Dar splendoa­rea ostentativă a fripturii era bucata de grăsime, înnebunitor de prezentă. La scurt timp aveam să înţeleg că esenţa delicioasă a unei fripturi de vacă este grăsimea. (Am apăsat un colţ de pâine pe friptură, i-am extras seva şi am gustat prima bucată, neaşteptat de fragedă.) Am zâmbit, cunoscusem perfecţiunea.”

Buenos Aires, un nume care vrăjeşte urechile celor ce-l ascultă rostit şi care înfloreşte în gura celui care l-a vi­zitat. Un oraş cu femei frumoase, întotdeauna zvelte şi temperamentale, cu bărbaţi mereu îndrăgostiţi, cu crimina­litate crescută, cu mult umor inteligent, deţinând cel mai lat bulevard din lume, cu clădiri decadente şi enorme, un Paris al Sudului, un centru al psihoterapiei mondiale. Iar acest oraş a fost construit de argentinieni, adică de urmaşii imigranţilor italieni, spanioli, englezi, evrei etc. Tot aici, cine preferă să trăiască intens o poate face fie şi cu o mie de euro pe lună şi poate dansa în fiecare seară tango. Altminteri, oraşul, ca orice me­tropolă care se respectă, are periculo­zi­tatea sa şi mai ales îi are pe argen­tinienii săi, cei încântaţi să se con­temple şi să se autoflageleze uneori. Exigenţi cu sine, dar mult prea temperamentali, argentinienii seamănă în destule aspecte cu românii. Eu una am reperat umătoarele: o anume obsesie a imaginii proprii pe care o lasă celorlalţi, o preocupare parcă genetică pentru politică şi televizual, o frivolitate care le conferă aură latină, un umor inte­ligent, subtil. În rest, o asemă­nare deloc întâmplătoare este şi aceea a contrastelor între cartie­rele reziden­ţiale şi zonele sărace la Buenos Aires ca şi la Bucureşti, cu precizarea că la ei luxul este încă şi mai orbitor şi mult mai pu­ţin atins de aripa kitsch-ului. Inepui­zabil, Buenos Aires este un oraș de care te îndrăgostești fatal și periculos, așa cum ne sugerează autoarea, care a trăit acolo vreme de doi ani.( Text apărut în ,,Glasul Aradului'')

Mi-am pus o rochie simplă şi neagră. Puţină pudră. Sticla de apă şi batistele. Am tras pe dreapta la Piaţa Mică şi am cumpărat un buchet de flori. ,,Albe, cu număr par, vă rog''. Am găsit relativ uşor strada cu una dintre capelele cel mai bine cotate din oraş. Chipurile cunoscute ale verişoarelor mele. Ne face bine să ne îmbrăţişăm.

Suntem numai noi, familia lărgită şi prietenii apropiaţi, suntem sobri şi solidari. Înmormântarea va avea loc poimâine în localitatea unde a trăit şi s-a născut. Sicriele s-au obişnuit să călătorească, pentru că uneori oamenii se sting în centrele de îngrijire asistată, scumpe, de la oraş.

Cu treizeci de ani în urmă, în mica localitate de baştină a celei plecate, la casa sa s-ar fi adunat jumătate din comunitate. Acum suntem mai ocupaţi şi mai detaşaţi. În high class-ul marilor oraşe din America Latină, înmormântările au rafinamentul unor cocteiluri imense şi sofisticate, florile cad în cascade învăluind siluetele femeilor îmbrăcate Balenciaga, purtând ochelari negri Dior. Acolo e epatant, la noi e tot mai comercial.

În România, înmormântările rurale erau ceremonii de trecere complexe, ritualice, bogate în semnificații spirituale și în cutume seculare. Dar ce mai înseamnă o înmormântare la oraş azi? De- acum, moartea a devenit o treabă cel puțin discretă, rezolvată de firme aferente. Care se pricep la treburi de-astea. Sau mai puţin. Trupul s-a integrat noţiunii de ,,articole consumabile'', ritualul de trecere s-a preschimbat într-un eveniment aproape monden. Servicii complete, servicii non-stop scrie pe furgoneta lui Caron. Astăzi înmormântările urbane româneşti au ceva furtiv şi deprimant, consumate în capele precare, prin cimitire ultrabetonate la modul stereotip. Mi-e limpede, a muri pe româneşte la început de secol XXI a devenit un eşec existenţial, nu o datorie sacră. Acestui popor i-a pierit gustul pentru solemnităţile obligatorii.