Boris Vian considera că în viață totul e trecător, tragic de trecător. Nimic nu merită investiția, doar jazzul și dragostea cu femeile frumoase.
http://theredlist.fr/wiki-2-24-525-970-1070-view-1950s-6-profile-b.html#photo
,,Spuma zilelor’’ este un roman
de dragoste oniric şi psihanalitic în care sugestiile erotice prind aripi, iar
realitatea se combină cu imaginarul. În fond, nu exact după această formulă
funcţionează îndrăgostirea? Este un text
care celebrează principiile lui Vian care socotea că în viaţă nimic nu merită,
nu durează cu adevărat. Doar frumuseţea
femeilor şi jazzul. Spirit liber, parizian, îndrăgostit de viaţă, Boris
Vian scrie o literatură a emoţionalulul, a ritmului interior, pe alocuri a
dicteului automat. Tot el considera că realitatea, spre a fi suportată, trebuie
distorsionată, selectată şi neapărat consumată cu o doză bună de artă.
Dacă prima jumătate a cărţii oferă imaginea unei feerii erotice
încununate de o nuntă ireală, cea de a doua devine reprezentarea unui coşmar
morbid. Pe scurt, Spuma zilelor
reprezintă consemnarea unei iubiri între
doi tineri, el rentier, ea tânără şi superbă. Tinereţea şi vitalitatea cuplului Colin-Chloe
exprimă esenţa visului de fericire care subzistă în fiecare om. Dacă eroii lui
Vian, tinerii de 20 de ani, sunt
simbolurile vitalităţii dragostei, mesajul cărţii devine acela de a trăi viaţa
ca pe o petrecere frumoasă, invitaţi ai Destinului fiind. Să nu irosim arta de a face din existenţă o
mică sărbătoare în fiecare zi. Să constatăm că ,,spuma zilelor noastre’’ a fost bucuria mică a prieteniei, a îndrăgostirii,
a dăruirii. Şi toate acestea pentru că la pândă, în umbra neagră, sălăşluieşte
negreşit boala.
În consecinţă, curând după nuntă,
în Chloe înfloreşte un nufăr cu rădăcini profunde. Este desigur descrierea
simbolică a unei tumori care o va devora. Aşezată în patul ei înconjurat de
flori, menite după un protocol paramedical să o vindece, Chloe se stinge încet
şi tragic precum o damă cu camelii. Colin îşi risipeşte toată averea,
considerabilă altminteri, pentru tratamentele ei şi ajunge să facă muncile de
jos. Iar la finalul ineluctabil nu-i poate oferi decât o îngropăciune în cimitirul
săracilor. Construit pe antinomiile tinereţe-boală, sărăcie-bogăţie, romanul
îşi transformă sensul iniţial din titlu. Spuma viselor de tinereţe se topeşte în spuma nonsensului bolii, astfel
că în urma tinereţii rămâne doar spuma evanescentă a iluziilor rănite, răpuse…
E faină prezentarea dar fără boli, războaie sau cutremure nu mai poate literatura actuală crea drame? Şi unde-i sensul în nonsens?...
Oamenii prezentului: tot mai copleșiți de accesorii, tot mai devitalizați de sensuri...