,,...încontinuu, evenimentele cele mai însemnate în ochii contemporanilor-chiar şi cele catastrofale pentru ei-au tendinţa, cu vremea, de a se estompa, uneori până la a se şterge din memorie, pe când alte întâmplări, alte tendinţe, alte mişcări, întâi neobservate, nebănuite sau tăinuite, prind relief în ochii generaţiilor următoare.''
( Neagu Djuvara, Există istorie adevărată?, Humanitas, 2004) Fără îndoială, prezentul naşte trecut în cazul interpretării istorice, nu se întâmplă doar unidirecţional, trecutul născând prezent.
Îmi place, şi nu de azi de ieri, modul causeur în care Neagu Djuvara discută despre istorie, maniera în care o face abordabilă profanilor, fără a deveni superficial. Mult mai profund decât alt eseu al său pe care l-am citit recent(,,Răspuns criticilor mei...'') Există istorie adevărată m-a făcut să meditez şi la rolul individului singular în istorie. În contra istoriei deterministe, Neagu Djuvara este de părere că există inşi, şi probabil fiecare secol numără câţiva, care trag după ei Istoria, iar nu Istoria îi produce pe ei. Chiar şi în contextul altor determinări geografice, sociologice, psihologice, ei ar fi stârnit revoluţii sau mişcări ,,tectonice''. Exemplul elocvent este Hitler care nu a fost determinat să existe de către naţiunea germană, aceeaşi care i-a dat pe titanii muzicii simfonice sau pe marii ei filozofi şi literaţi.
Al treilea element care mi-a atras atenţia la acest eseu este prinosul pe care istoricul îl aduce Literaturii, în persoana Poetului ori a Stilistului. La un moment dat, Djuvara îl citează pe Iorga care la rându-i admitea că un mare istoric e incomplet dacă nu se manifestă şi ca stilist. Prin urmare, istoria nu se pretează la a fi redată oricum, iar a fi un istoric veritabil implică deopotrivă a fi vizionar şi a avea un pic de ,,ureche'' pentru literatură...
În fine, gratitudinea faţă de literatură, sora rebelă şi suavă a istoriei dacă vreţi, se mai manifestă în acest volum şi prin poezia unei pagini de memorialistică. Astfel, Neagu Djuvara în timp ce recreează atmosfera interbelică îşi aminteşte de prima lui iubire, adolescent fiind. Este vorba de foarte tânăra contesă poloneză Sofia Ravita-Gavronska, aceea care într-o vară îi răpeşte inima la Nisa, iar după aproximativ opt decenii inima domnului Djuvara încă nu s-a ostoit: ,,Soarta ne-a despărţit. Şi toată viaţa am păstrat convingerea, iluzia, visul, că ea era cea care îmi fusese hărăzită şi că, spre nenorocirea mea, nu ştiusem mai târziu s-o caut până la capătul lumii...''
Djuvara e un istoric caruia i se potriveste cel mai bine cuvantul "meserias", in sensul propriul al cuvantului si in haina accesibila a lui. Imi place foarte mult de el si mie
Apropo de Hitler, in "Mein kampf" nebunul este uluitor de logic pe alocuri. Abia dupa ce ii rasfoiesti, macar, cartea, intelegi mai bine cum de a avut asa de mare priza in epoca.
Un istoric povestitor. Poate pare superficial, dar scrisul sau este plin de semnificatii. Imi place foarte mult !
Ai făcut o remarcă foarte fină, Liviu. Exact aşa sugerează şi Djuvara că tot secretul ambiţiei lui nebune stă în cartea aceea, ,,Mein Kampf''.
mofturi, prima oară l-am citit în franceză, în anul II, cu ,,Le pays roumain entre Orient et Occident''. Mi-a plăcut foarte mult de atunci, deşi nu toate scrierile îi sunt egale.