Cu mult înainte de inventarea unor,,iubiri compactate'' precum acelea de pe reţele ale zilelor noastre( îmi imaginez că există şi aşa ceva, sau nu?), au existat iubiri ciuntite, zdrobite, mutilate-într-un cuvânt: ,,scurte''- şi aceasta din pricini dramatice, exterioare. De pildă, în comunism şi în stalinism, a iubi liber şi total pe cineva putea deveni o crimă.
Prozator francez de origine siberiană(sic!), Andrei Makine m-a cucerit definitiv când l-am citit cu Testamentul francez( vezi imaginea acelui volum drag mie mai jos). Niciuna din cărţile sale nu s-a mai ridicat la nivelul acelei capodopere, dar eu nu-mi trădez uşor iubirile( literare, desigur).
sursa: decitre.fr
L-am citit pe autor în mai multe ipostaze ale literaturii lui, iar cea mai recentă este volumul albastru apărut la Polirom anul trecut. L-am regăsit pe Makine aşa cum îl lăsasem: sensibil, atent la stil, cu un excelent ochi pentru tăceri şi pentru detaliul psihologiei umane. Plasate în Rusia comunistă, instantaneele acestui volum surprind forme ale iubirii tragice, imposibile. Ce evidenţiază aceste poveşti de dragoste gravă este aceeaşi perspectivă makineană axată pe cei mult prea fragili, pe cei ,,condamnaţi de timp'', pe cei estropiaţi de Istorie, pe cei anonimi. În fond, Makine se defineşte pe sine ca ,,autor francez cu un trecut rusesc'' şi subscrie la o sensibilitsate dostoievskiană.
Într-un interviu destul de recent, Andrei Makine afirmă că se teme de individualismul omului contemporan care a pierdut orice spirit bun al fraternizării. În virtutea acestei temeri, Andrei Makine scrie o proză a iubirilor secrete şi... fraternizează literar cu neiubiţii, cu singularii, cu aceia condamnaţi la boală sau la singurătate, la carceră existenţială sau politică, la exilări. Cât despre fericire, personajele makiniene o construiesc din puţin, din tăceri, din gesturi surprinzător de poetice. Or, ,,fericirea nu are drept scară de măsură decât propria noastră existenţă, fie ea bogată ori mizeră.'' Uneori, ea se poate rezuma la o cană de ceai cu un prieten după un lung drum prin zăpadă. Sau la admirarea unei frumoase trecătoare, primăvara. Continuându-l pe Dostoievski atunci când scrie cu sfâşiere parcă despre inefabilul şi infinitul iubirii omeneşti şi pe Cehov când accentuează acea ,,putere de a îndura'' specifică marilor personaje ale literaturii ruseşti, Makine rămâne un autor remarcabil care a redat, redă, în opera sa sufletul slav al secolului XX pe când acesta din urmă ,,visa Occidentul'' .( Dar Occidentul nu-i mai visa pe ,,slavi''=estici..., în treacăt fie spus.)
