Vă recomand să urmăriţi acest filmuleţ de 11 minute. Este atât de inteligent şi de haios. Şi atât de critic faţă de tv-tembelizare. Autorii-protagonişti au numai 16 ani, dar ne dau ceaţă multora dintre noi. Au un simţ critic care va salva viitorul unei generaţii.

http://www.youtube.com/watch?v=vsIj1cuuHNw&list=UU5cILJ6GXiBDardlN1q-8sQ&index=2&feature=plcp

 

...merg la premieră, abia aştept. Pe afiş şi în spectacol: Alina Danciu.

În ,,Masele şi puterea'' Elias Canetti dovedeşte că acolo unde e foc mulţimea dă buluc, ca la un ritual de purificare ancestral. Am urmărit foarte puţin evenimentele şi prostestele socio-politice recente. Am ales să muncesc şi să gândesc ,,de capul meu''. Mi-a ajuns totuşi  la ureche  o clamare din ,,agoră'' cum că poporul vrea să fie salvat de Arafat şi de Johannis. Doi ,,arieni'', simpatici şi meritorii de altfel. Asta venind la pachet cu intoleranţa protestatarilor de a  îngădui în  piaţă orice ,,politic'', de oricare culoare ar fi el.

De la mijlocul secolului al nouăsprezecelea şi până azi poporul acesta visează la un ,,străin'' care să salveze o ţară pare-se neguvernabilă. E un vis himeric care persistă în mentalul colectiv. Câtă tristeţe să vezi că tu pe tine ca neam nu te poţi ajuta, scăparea venind printr-o grefă exterioară întotdeauna! Sunt crescută într-un spaţiu multietnic şi multicultural,nici nu ştiu să funcţionez altfel, prin urmare sunt perfect tolerantă cu străinii. Dar zic: mă înduioşează încă mentalitatea noastră de popor ,,orfan şi neiubit'' urlând după o metaforică mamă adoptivă.

În altă ordine de idei, la tv de o săptămână e ca pe Facebook: fiecare ,,contează'' şi are ,,pagina'' lui. Momentul lui de glorie.Un reality show non-stop în care anonimii ,,contează''.

Între timp eu m-am întors la clasici. Am îmbrăcat simbolic o ,,cămaşă albă'' şi am răspuns invitaţiei ziaristei Cristina Lazurca pentru evenimentul ,,Ioan Slavici, lecturi personale''din 18 ianuarie, la 164 de ani aniversari. Consider iniţiativa Cristinei un gest de continuitate şi de normalitate, salutar .Astfel că am avut ocazia să aflu din nou cât de vizionară se dovedeşte memorialistica şi jurnalistica lui Ioan Slavici, un alt ,,filogerman'' care făcea elogiul modelelor străine bune. Revizitaţi scrisorile lui Slavici către Nicolae Iorga şi constataţi câtă actualitate conţin ele în privinţa crizelor şi lipsurilor unui( aceluiaşi) popor. Din păcate, Iorga l-a minimalizat pe Slavici, nemeritat.

 

Sunt subjugată definitiv, iar asta nu de ieri, de romanul ,,Ghepardul'' al lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, autorul ce murea neconsolat la 23 iulie 1957. Romanul său capodoperă nu fusese editat încă. Abia câteva luni mai târziu Giorgio Bassani de la Feltrinelli va veni la Palermo şi-i va solicita fiului adoptiv al lui Lampedusa manuscrisul original apoi îl va publica.

Am recitit  a treia oară această carte ce mi-e nespus de dragă şi am revăzut filmul lui Visconti. Acel film din 1963 care redă perfect lumina frenetic siciliană a întâmplărilor palermitane consumate în perioada unui Risorgimento care avea să îngroape un modus vivendi.http://www.criterion.com/films/790-the-leopard

Iubesc acest roman crepuscular în temă şi solar în descrieri. Un text heraldic şi decadent în care trandafirii Paul Neyron miros precum coapsa unei balerine de la Operă, risipiţi pe mese opulente printre porţelanuri de Capodimonte. Mă încântă mai ales masculinitatea aristocrată şi senzual stăpânită a lui Fabrizio Corbera de Salina de care Angelica se simte mai atrasă decât de superbul Tancredi. Pentru că Tancredi are tinereţea virilă, dar unchiul său are ...misterul şi stăpânirea de sine(aceste două lucruri rarisime care ne fascinează la bărbaţi!). Iar Luchino Visconti  a jucat perfect această sugestie e cărţii distribuindu-l pe teribilul Burt Lancaster în rolul titular. Acest fiu al New York-ului  proletar ajuns să joace divin rolul unui principe palermitan! Câtă nobleţe ne poate conferi arta adevărată!

Secretul apetenţei mele insaţiabile pentru acest ultim mare roman stendhalian şi heraldic constă în fascinaţia pentru misterele artei şi istoriei, pentru ruinele ce probează grandorile apuse; în neliniştea pentru un viitor ingrat, în senzualitatea decadenţelor ce nu pot fi numite. La un moment dat Don Fabrizio îşi aminteşte de versurile apocrife ale unui poet francez la modă.( era vorba de stihurile lui Baudelaire care nu ajunsese încă în vogă, insinuează extrem de inteligent Lampedusa) Mi s-a părut că în ele constă suferinţa noastră existenţială de zi cu zi, evidentă la Fabrizio atunci când devine conştient de apusul erosului său, dansând cu intensa Angelica:

,,Seigneur, donnez-moi la force et le courage

de regarder mon coeur et mon corps sans degout!''( Charles Baudelaire)

(,,Doamne, dă-mi forţa şi curajul de-a-mi privi sufletul şi trupul fără de scârbă!''

(trad. mea)

,

.http://www.ricevimentivillaboscogrande.it/
Notă: în imagini, Villa Boscogrande unde astăzi se pot da petreceri şi în care a filmat Luchino Visconti într-o scenografie mitologică.)

Locaţia: o vilă în Toscana. El( Silvio) rentier bogat, 35, înalt, cultivat, scriitor neconsacrat. Ea(Leda), italiancă blondă (sic!), 30, inteligenţă medie şi de o frumuseţe înşelătoare: (femeia era tributară),,unei frumuseţi imperceptibile care precum o rază de soare pe un zid sau umbra unui nor trecător peste mare, poate dispărea în orice moment''.

După câteva luni de căsătorie, cuplul se retrage la moştenirea toscană pentru câteva săptămâni în scopul de  a schimba ambientul şi mai ales pentru ca Silvio să se consacre scrierii unei nuvele. Totul e armonie ziua şi multă  dragoste cu fereastra deschisă noaptea. Deşi destul de docilă şi de tradiţională în comportamentul erotic, Leda pare a-l extenua pe Silvio. Cel puţin aşa conchide Silvio: ,,Am continuat mai multe zile iubindu-mă cu soţia mea gândindu-mă că nu puteam să lucrez tocmai pentru că făcuserăm dragoste.'' Ca urmare, cuplul decide un pact: abstinenţă sexuală până ce el îşi termină nuvela. Dacă Leda ar fi fost o altă Silvia Loren, care nu debutase încă, ar fi făcut o criză de personalite a l' italienne, însă ea nu era aşa de temperamentală. Totul decurge bine până ce apare în vilă bărbierul. Va fi sau nu va fi adulter?

Acesta ar fi synopsisul romanului făcut ca pentru o revistă glossy la rubrica ,,ce să mai citim? etc.''

Eu însă am mers mai departe cu interpretarea şi am meditat puţin la mica dihotomie: femeie superioară-femeie comună. Care din două stârneşte mai mare pasiune? În privinţa acestui motiv, a curs destulă literatură implicit la noi de la Eminescu şi până la Camil Petrescu, cel puţin. În fond, Alberto Moravia îl pune pe Silvio să se plângă în câteva locuri de cultura şi inteligenţa modeste ale soţiei sale. Să fie Leda insuficient de provocatoare intelectual pentru un artist precum soţul ei? Da, aşa mi s-a părut în subsidiar, deşi Silvio se cam minte pe sine. Dar câţi bărbaţi n-o fac! În plus, n-am putut să nu remarc faptul că Moravia pare mult tributar  discutabilei teorii freudiene despre energia sexuală care, refulată, poate genera-la unii- artă. Sau: câtă energie sexuală suprimată, tot atâta literatură? În fine, este vorba de un roman fluid, agreabil, cu accente existenţialiste, inconfundabil italian şi care oferă la modul generos cititorului o comparaţie a erosului conjugal de azi cu acela al anilor '50.

Unul dintre eseurile mele favorite din ultimii ani este ,,Ochii Beatricei'' de Horia-Roman Patapievici. L-am citit în 2004 şi am revenit asupra lui zilele acestea. În fapt, textul redat în condiţii impecabile în ediţia 2004 de la Humanitas reprezintă o conferinţă Microsoft pe care a susţinut-o HRP în virtutea competenţelor sale de fizician, de scriitor şi de filosof. Or, asupra Divinei Comedii, o aplecare strict de hermeneutică literară nu este şi nu va fi suficientă. Dante Alighieri (Florenţa,1265-Ravenna,1321) era un erudit al timpului său, un renascentist -incipient- veritabil care stăpânea toate ştiinţele cunoscute pe  la 1300, completa zestre ştiinţifică şi artistică a secolului său. Prin urmare, o specializare polivalentă este de reclamat exegeţilor săi contemporani. Şi câţi o mai au?

Argumentarea  impecabilă  a eseistului H.-R. Patapievici pleacă de la o punere în chestiune onestă şi clară:,,Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante?''. În fond, aceasta  este cheia înţelegerii  operei capitale, care e Divina Comedie, şi anume capacitatea de a vizualiza arhitectura sferică şi conică (de lentilă) a  textului.Cititorul ideal al operei danteşti trebuie să fie, cum altfel, un ins capabil să vizualizeze mental ordonarea  teologică şi geocentrică a ceea ce Dante a conceput. Mai este posibilă această dehermeneutizare astăzi când straturi-straturi de informaţie ştiinţifică şi tehnologică s-au aşezat peste ,,ochii minţii'' unui cititor din zilele noastre, îndepărtându-l cu şapte secole de momentul 1300? S-a petrecut un recul vizionar.Şi iată cum.



O teorie corectă pe care o regăsim şi la  Ioan Petru Culianu( vezi ,,Eros şi magie'') este aceea că faţă de omul medieval, omul mediaval sau ,,homo tehnologicus'' nu mai are capacităţile unei călătorii fantastice, pur mentale. El se serveşte de iconi, de informaţii şi de programe sau, în absenţa acestora din urmă, devine la nivel imaginar neputincios. Strict mentalul propriu nu-i mai este suficient.  În schimb, arată Horia-Roman Patapievici, ,,Dante poseda o imaginaţie poetică fundamental vizuală. Vizuală în sensul că Dante avea viziuni şi le construia apoi verbal.(...) Dante trăia într-o epocă în care oamenii mai posedau încă deprinderea psihică de a avea viziuni, deprindere pe care noi nu doar că am pierdut-o, dar o dispreţuim-de vreme ce azi lăsăm viziunile numai pe seama ,,oamenilor anormali'' ori ,,inculţilor''. Visele noastre ale modernilor, spunea Eliot, sunt inferioare pentru că ne vin de jos, inconştient, în timp ce visele medievalilor veneau de sus şi erau viziuni.''

Alegorie a transformării iubirii, a afectului, în adoraţie intelectală pură, La Divina Commedia, este sinteza viziunii asupra lumii celor văzute şi nevăzute pe care o producea omul medieval erudit. Esenţializând iubirea castă pentru Beatrice în vehicul al cunoaşterii, Dante realizează suprema călătorie fantastică a Evului Mediu, topind teologicul în ştiinţa şi  în arta vremii. ,,Ochii Beatricei'' reprezintă oglinda iubirii şi efectul de lentilă al cunoaşterii prin adoraţie. Adoraţia şi viziunea, două îndeletniciri străine universului nostru satelizat şi ,,explicabil''.... În acelaşi timp, noi, modernii, nu mai beneficiem de o imago mundi coerentă ca şi cum ,,de când am uitat de Dumnezeu, lumea noastră a încetat să mai aibă un chip''. Deşi incorectă, dar ei n-o bănuiau, imago mundi medievală era aceeaşi  ca a grecilor vechi, geocentrică, vezi  opera De Caelo a lui Aristotel. Omul medieval îşi considera planeta centrul universului, timp în care omul contemporan a gustat infinitezimalul planetei Terra la nivel macrocosmic prin dovezi ştiinţifice. Povestea dantescă atestă un anumit mental colectiv care funcţiona perfect înainte de Copernic în care numai prospectarea prin ochii minţii putea vizualiza sfera concentrică şi teologică a lumii  de-atunci. Într-un fel, Dante ca prototip al omului medival este aşezat prin forţa  creaţiei divine în centrul lumii şi privind în sus ajunge în Empireu prin vehiculul unui suflet  limpezit  de iubire intelectuală şi teologică, călăuzit de o pură Beatrice. Iată visul  etern  al metamorfozei în spirit pur, etern pe care mental o realizau medievalii şi care ni se pare inutilă nouă.

 

spiritul de fraternizare. Desigur, insinuez o admiraţie teoretică (dar totuşi ea există), căci, în practică, fenomenul nu-mi face niciun serviciu mie ca femeie, evident.

• 

Cam pe la începutul lui decembrie am fost ,,victima'' unei răutăţi profesionale a unei colege de serviciu. ( Că până la urmă  individa a căzut în groapa pe care mi-a săpat-o este altă poveste ( au, ce rea pot fi!). ) Pe când şi uitasem de incident, am luat dintr-un raft, cam într-o doară, o carte depre ,,femei şi carieră''. Ştiţi voi, literatură motivaţională. E de menţionat că nu cred în această literatură, dar mai citesc câte volum la un an o dată, ca să îmi confirm ce fake e genul împricinat. Cum era de aşteptat, aveam în faţă un text reţetar, previzibil, într-un limbă de lemn corporatistă, americanizată. N-am rămas din el decât  cu două chestii( pe prima o ştiam de la bunici şi de la părinţi, deci era redundantă): în viaţă nu trebuie să te dai bătută. Însă a doua-şi ultima- chiar merită menţionată. Astfel, după ce experienţa precum şi studiile statistice ne-au arătat cu vârf şi îndesat că bărbaţii îşi sprijină colegii de acelaşi sex în carieră, pe când femeile se sabotează una pe alta în draci, Madeleine Albright s-a adresat  cam aşa unor feministe americane într-un context dat:

,,În iad există un loc special destinat femeilor care nu se ajută între ele.'' ( Dacă nu mă înşel, citatul a fost preluat pe panelul Universităţii Columbia.)

Fumos îndemnul insinuat în metafora de care am pomenit, dar eu una cred că ,,fraternitatea'' feminină este mai departe ca nicicând de realizare, în acest secol cel puţin.( Vedeţi, termenul,,a fraterniza'' n-are corespondent feminin ,,a sororiza''( lat. soror, sorroris)?! 

(Mă găsesc încă în acea stare de ,,între paranteze''. Am lăsat în urmă un an provocator, extenuant, greu pentru că îmi propusesem să fac multe. Încă de la mijlocul lui decembrie 2011 însă am încetinit motoarele, meritam o pauză. M-am cuibărit mai mult în mine însămi şi am decis că dolcele far niente trebuia să continue. Aaaa, şi ce fac eu când zic că nu ,,fac nimic''? Păi, comit o prelungită baie de literatură, hihihi.)

Am început anul cu lecturi frumoase, combinate. Tocmai am terminat ,,Lapte şi miere'' a lui Jean Mattern, editor la Gallimard. Un miniroman bănăţean, mitteleuropean, corect, inteligent, chiar dacă nu e un  monument de stil. Eul povestitor este un ins cu  o biografie bănăţeană tipică, stratificată: şi şvab, şi francez, şi evreu, şi  însurat c-o unguroaică.( O, ce bine-l înţeleg...) Între personajul romanului şi autorul însuşi pare a exista   un air de famille câtă vreme Jean Mattern la rându-i provine dintr-o familie est-europenă combinată. 

 

Text jucând tema nostalgiei, romanul ,,Lapte şi miere'' evidenţiază foarte subtil dorul emigrantului, exemplificându-l cu scenariul fictiv, dar foarte convingător, al fugii unui adolescent din Banat pe când sovieticii se apropiau de oraş şi se prevesteau exoduri forţate spre Siberia. Capacitatea de transpunere în ficţiune  a dramei exilării impuse-pe care Mattern însuşi n-a trăit-o de fapt- mi s-a părut a fi un efect secundar al faptului că autorul este coordonatorul secţiunii scriitorilor ,,imigranţi'' de la Gallimard. Iată cum a citi implicat conduce la a înţelege. Rememorare  a unei vieţi trăite majoritar în Franţa, cartea ilustrează în ce măsură dragostea şi familia salvează orice ,,exilat'' de un dor genuin, sufocant, anume dorul de locul copilăriei. Personajul Weber, adolescentul de 15 ani care este împins să fugă din Banat de către bunică atunci când ruşii se apropiau neliniştitor de Timişoara şi de Ciacova, este neîndoielnic un prototip al şvabului rătăcitor a cărui dramă mută s-a reiterat în sutele de mii de inşi mutilaţi sufleteşte de o Istorie nedreaptă. O meditaţie interesantă despre ,,acasă'', topoiul suprem al construirii de sine, în numele tuturor celor care au trebuit să fugă deşi nu şi-au dorit-o câtă vreme: ,,se credeau la ei acasă pe această bucată de pământ mărginită de ruinele unor mari imperii şi care îşi imaginau că se vor obişnui să trăiască şi cu ruşii-căci la urma urmei nu era prima oară când se schimba stăpânirea, de-a lungul timpului fuseseră supuşii austriecilor, ai ungurilor, ai românilor-, fără să am nici cea mai mică idee ce ni se pregătea, mi s-a făcut pur şi simplu teamă.''