Unde mănâncă un om, poate mânca şi un câine. Cele două căţeluşe, mamă şi fiică, au apărut în urmă cu două săptămâni pe strada noastră. Hăituite de o ceată de copii cu pietre, agresate de nişte maidanezi, ameninţate de iarnă, zilele le erau numărate. Am decis să le adoptăm, făcând prima oară aşa ceva. Prima lor zi ,,de linişte şi siguranţă'' arată ca în poze. E de prisos să spun ce recunoscătoare ne sunt. În memoria câinelui nostru drag, am decis să ne luăm responsabilitatea asta, brusc.

Va veni vremea când am să mă laud că Miki Vieru mi-a dedicat poeme per os,... după cum se vede treaba, ceasul acela a şi sosit.  Adevărul este că atunci când mi s-a adresat Miki Vieru, să tot fie vreo două luni de atunci,  m-am simţit ca Regina din Saba. Probabil că oricare alta în locul meu s-ar fi simţit la fel, pentru că Miki este o energie poetică făcută posibilă.  El nu vorbeşte pur şi simplu, tot ce rosteşte devine un poem sau o mini proză fantastă, alteori o glumă de un umor răvăşitor. La masa la care am stat în seara aceea, după ce Miki a tăcut, orice ce am mai fi adăugat noi, pământenii, ar fi fost calp, un prisos, o redundanţă, un ecou opac şi plicticos.

Abia de curând i-am scris şi i-am sugerat cam aşa: ,,..am poftă de nişte poeme de-ale tale''. Miki mi le-a trimis prompt pe cele ce urmează. Vreau să vi le împărtăşesc pentru că Miki se situează în clasamentul meu între primii zece cei mai tari poeţi români contemporani în viaţă. Poemele lui Miki Vieru sunt erudite, sofisticate, satinate, baroce, de o ,,nobilitate fără dispreţ''.  Există poeme(le Majore) pe care după ce le asculţi/ citeşti, te ia aşa un vertij fără nume. Şi există poeme( le majoritare) corecte, expresive poate, dar pur şi simplu nimic mai mult decât corecte. 

Miki Vieru scrie o poezie de prima linie, atunci. El este un poet veritabil, născut iar nu făcut, care izvodeşte din cuvintele colocviale o limbă nouă, în sintagme răvăşitoare, emoţional-explozive. Poezia lui învăluie, domesticeşte, perplexizează, narcotizează şi te trimite la cele mai savante dicţionare de literatură.

Miki Vieru

red light beam dreaming (joi)

sunt un struţ. pasul meu saltă prin pampas în ritmul de tobe al inimii. şamanii miocardului invocă forţa pericardului. sunt un struţ. nu. răzgînd în răspăr. sunt un emu galant. nu îmi ascund capul decît în nisipul palmelor tale să-mi topesc visele cu topping de filme. ştiu că ai fost top 3 între visele mele frumoase. îmi ridic gîtul lung. ascult atent pampasul care se vede pointilist. sunt un emu. alerg degajat printre pixelii perioadei lui van gogh. sunt van gogh. ma cheamă van gogh tu nu mă iubeşti eşti intrigată de mine numai. vecina ta de vitrină ne priveşte tăcut. nubian întunericul junglei. visul meu de amsterdam ană de pampas ană dos passos emo mea.

red light beam dreaming (miercuri)

astăzi prietena ta metisă de 16 de la vitrina alăturată ne priveşte mahmureala cu nobilitate fără dispreţ. cu frica impalei pe care savana asmute fiori şi mirosuri de feline intense asupra incertudinii. nubiană. nubiană aşa trebuie că saaba l-a cotropit pe solomon cel înţelept. rutina şi jocul înţelepciunii rolul ei în seducţie. de ce nivel de flamboaianţă a păcatului discutăm noi aici ană dos passos? urechea lui van gogh surplombă pentru categorii gramaticale cu cîteva secunde înainte de-a şi-o tăia. incredibilul tău sunet ne conduce de braţ. cu privirea care ne mîngîie şira pînă la capătul aleii. colţ cu canalul. colţ cu podişca. colţ cu colţul. colţ cu colţii. colţ cu buda deschisă în forma semnului de la mercedes.

red light beam dreaming (marţi)

ana dos passos, mereu mai albă, mereu mai cobaltie azi azurul îţi îmbracă muzica trupului.

muzica nu există în spaţiul fizic decît sub forma vibraţiei. dacă mă încrunt şi mă ridic pe vîrful degetelor.

dacă mă ridic toată muzica trupului tău azurie ceruleană ca un acoperămînt îţi dai seama de cine eşti ană dos passos toată muzica îmi intră în cutia craniană şi nu o depăşeşte. cu urechea lui van gogh conjugată la imperfect ascult liniştea din jur şi foşnetul tramvaiului care zăngăne pe vocile roţilor lui în depărtare. vocile lor murmure sunt şerpii. trec pe lîngă mine ca fulgerele unei averse. de ce vor să-mi vîndă cu anitra la atac în loc de acid mă întreb. bieţii magrebieni. mă las pe toată talpa moale şi muzica trupului tău iar voroneţian iese înafară. se amestecă cu grimasele plus libidourile scurse din gurile cască bale. mă enervez ană. mă ridic pe vîrfuri să nu aud altceva în cutia mea craniană decît cerul cu care eşti îmbrăcată. cerul pe care-l asmuţi asupra mea sfîntă ană.

red light beam dreaming (vineri)

atunci la suprafaţa ochilor mei ai ieşit tu ană de pampa, ana dos passos costumul tău alb satinat de

baie flutura în gheaţa ochilor acidulaţi încălzea flirtul răcanilor stars and stripes imberbi nehotărîţi la decizia de război

fiindu-le necunoscut. ţi-ai pus ochelarii bordaţi de buclele lucioase pielea ar fi făcut-o pe albă ca zăpada să muşte din măr de bunăvoie crăiasa zăpezii ar fi abdicat şi şi-ar fi făcut o companie de IT în florida. m-ai

tras de mînă studentul stîngaci nu a mai avut nevoie de dioptrii pentru seara aceea m-ai

tras înăuntru. eu am picat ca musca-n laptele satinului. emotiv poetic ţi-am cerut adresa ai pierdut ceva bani la faza aia. ah poezia. te-am salutat cu la revedere iubita mea mă scuzaţi doamnă doctor că v-am răpit din timp. am ieşit triumfător ca vercingetorix.

,,Sunt acum un pitic( în ale literaturii n.n.) faţă de ce am fost..''(Zen, Jurnal 2004-2010, p.46). Aţi înţeles, citesc jurnalul lui M. Cărtărescu. Începe cu ,,2004'', taman  acel an extrem de important din viaţa mea. Mi-l amintesc în detalii precise, ca pe niciun altul, şi am ocazia să-mi confrunt ,,agenda'' mea cu ,,agenda''  atât de umanului M.C. din textul diaristic. Interesante prilejuri de introspecţie îţi poate oferi, fie şi, jurnalul altuia. Sau mai ales acela.

Mă reconciliez cu scriitorul. Din cauza acestui jurnal ,,al umilinţei''( afirmă el) şi al...căinţei( consider eu). Am citit deja o sută de pagini în două zile cu înfrigurarea aceea rară din vremea adolescenţei când aşteptam cu fiori să se salveze odată Eroul romanului franţuzesc de aventuri de pe insula pustie înconjurată de rechini. Aştept  să văd dacă se poate mântui de chinul facerii literaturii  şi M.C. Scriitorul este bântuit de obsesia crizei de inspiraţie. Sugerează repetat că îl înjoseşte să scrie articole în Elle şi în Jurnalul Naţional, pentru o pâine desigur. Aceste nimicuri îi erodează viaţa autentică de scriitor care are nevoie de izolare creatoare şi de centrare strict pe ficţiune, nu pe gazetărie. Dispreţul de sine ia în jurnal forme cronice, nefericirea este hrana autorului zilnică, uneori îşi spune că existenţa sa nu mai are niciun sens.

În stilul său inconfundabil, mixând argoul cu cea mai sofisticată metafizică, Mircea Cărtărescu vădeşte  în acest text intens ireductibilitatea dublului. Cum să fii în acelaşi timp şi scriitor (pentru care numai scrisul e viaţă), dar şi ,,tată de familie''? Iată durerea profundă a oricărui artist adevărat. Rezonând  deplin cu această dramă devenită confesiune, sunt pe punctul să mă dezic de ce afirmam mai an într-un studiu ştiinţific(de critică literară, blablabla). Scriam atunci, convinsă, că blogul îşi trage sevele din mecanismele confesiunii de jurnal, că jurnalul e bunicul blogului. Rectific: un jurnal bun rămâne altceva decât un blog bun, indiferent de tematica celui din urmă. Acum înţeleg, blogul concură nu doar la afirmarea sa ca entitate textuală, ci şi la ,,clasicizarea'' de bun augur a jurnalului. Diaristica lui Mircea Cărtărescu m-a convins după doar primele o sută de pagini că sinceritatea omenească este mai compatibilă cu jurnalul decât cu blogul. Şi tot mai rămâne un rest.

Mi-am consultat poşta electronică. Ca tot omul, o fac zilnic. Am chestiuni profesionale care impun acest ritual. Vrând-nevrând, în secunda pînă să deschid inboxul, ochiul îmi reţine imaginile de la ştiri. (Sunt invazive, agresive- deci le citesc extrem de rar. Una pe săptămână cel mult.) Două îmi rămân pe retină, deşi vocea interioară îmi spune nu: prima este imaginea cu figura sinistră a dictatorului Gaddafi ciuruit. (Mă dezumanizează să colaborez privind cadavrul făcut nedemn, fie şi al unui dictator.)A doua e relativă la un titlu stupid gen: ,,7 lucruri pe care trebuie să le facă orice femeie.'' Încercând să-mi reprim revolta ontologică provocată de imaginea ,,masacrată'', sadică, pe care nu am căutat-o, dar ea m-a ,,abordat'' , parcurg începutul articolului  pe care-l bănuiam de inepţie jurnalistică. Citesc doar începutul. Într-un limbaj sărăcăcios şi standardizat de compunere şcolară mediocră, aflu că primul lucru pe care trebuie să-l facă o femeie este: mult sex. Ştirea vine la fix. Tocmai ieri ,vineri, am întâlnit la ore diferite trei femei, cunoştinţe de serviciu, de vârste şi condiţii diferite, dar care aveau toate în comun acelaşi lucru: erau singure şi nu de ieri de azi. În mod cert şi ele îşi consultă inboxul electronic. Şi ele au fost asaltate de,,ştirea'' pe care o invoc. Cred că  trebuie să te simţi tare nasol, în condiţiile precizate mai sus, să o aplici pe tine. Opinez că imaginea unui cadavru, ca şi abordarea brutală a statutului femeilor singure, devine fiecare în parte un act înjositor, nedemn.

E un exemplu comun despre cum ne invadează subliminal sau pe faţă media. Cei care  produc aceste ştiri n-au nimic sfânt.

Ieri, la volan, ora 12 fix, eu, în intersecţie. De pe un post de radio comercial(ooo, din comoditate le mai ascult, deşi nu-mi face cinste) aflu că Julian Barnes a câştigat Booker Prize pronunţat a la russe de un ştirist semidoct. Care semidoct mai rosteşte şi ,,Papagalul lui Flaubert'' apăsând pe t, cu aplomb. Se pronunţă ,,flober'', cu ,,e'' deschis, vorba aia( licenţă în franceză la cea mai bună facultate de filo din România, deh!). Pariez că dacă-l întrebam zicea că Gustave Flaubert a fost un regizor de film. Vexată, am dat turn off. Privind la viteză mică auriul toamnei de pe la noi mi-a picat fisa. Aaaa, Julian Barnes e tipul ăla care a scris romanul.... ăla... , ăăă, îîîî..., cum îi zice?, cu un titlu stupid oricum:,,Până când m-a cunoscut''. Aha! Să sintetizăm: n-am citit din Barnes decât romanul cu pricina şi m-am plictisit de moarte(se ştie doar că nu fac pasiuni pentru scriitorii cool, în vogă,... îi evit).O poveste simplistă cu final de roman noir predictibil pe tema unei gelozii aiuristice. Acuma, paradoxul receptării culturale mă face să caut a citi un al doilea roman ca să infirm sau să confirm primul contact. Ce face faima din cititori, iată! Eşti scriitor vestit, ajungi citit şi de către adoratori şi de către sceptici( eu!), ce să mai...!

Vorbeam preocupată (de!) cu directorul Radu Dinulescu( hm, ce tip  inovator!) şi nici n-am realizat că mă întâlnesc cu Gianpiero Borgia.(Un regizor italian foarte interesant). I-am întins mâna, am zâmbit şi nu mi-a picat fisa cine e. Recunosc, nu ştiu prea  multe despre oamenii de teatru italieni.  La  două zile distanţă, i-am văzut montarea (Occident Express de Matei Vişniec) în care actorii italieni jucau împreună cu arădenii, în Teatrul Vechi (1817). Mamă, mamă, ce spectacol tare! Într-un singur minut, spectatorul era  purtat din zona râsului torsionant în aceea a tragicului făcut epidermic. Un up&down emoţional condus extrem de inteligent, jucat teribil de convingător.

Nu doar că  textul lui Vişniec(... care, auzi, că a fost în oraş, la repetiţii!!! L-am ratat cu succes şi pe dânsul!) identifică cu un dram de geniu condiţia noastră nefericită de români şi de balcanici. Nu doar că scenariul piesei are curajul scuipatului în faţă vis-a-vis de globalizare şi de uniformizare. Dar mai e şi spectacolul care levitează deplin la înălţimea textului.

Într-un cuvânt, îmi place mult Vişniec şi îmi plac mult actorii din grupul Teatro dei Borgia. I-aş revedea oricând cu mare apetit. Se revendică de la şcoala rusă de teatru ca manieră de joc, dar sunt prevalent italieni.

Astfel că au şi efervescenţă, şi profunzime şi mai ales deţin intuiţia dificilului dozaj ideal al celor două.

                                       http://www.teatrodeiborgia.org/index.aspx

Iar aseară a fost Giselle. Baletul Teatrului Naţional din Pecs. O adaptare contemporană superbă a unui libret  ce a împlinit 170 de ani. Un tribut postmodern, de înaltă valoare, adus Romantismului.

 

Şi a fost premiera Hausvater, aseară. Ştiam că o să-mi ia respiraţia scenografia, aşa cum s-a întâmplat şi la Amoc( vezi şi imaginea de mai jos). Căci Hausvater este un regizor migălos, cu apetenţă pentru tema decadenţei a ceea ce cândva a fost atât de glorios. Sub-tema iluziei şi a călătoriei, a orchestrei scufundate, sunt iarăşi mărcile specifice stilului săi regizoral.  Impresionante iluziile optice din spectacol-efectul de trecere  a trenurilor prin gară-, teribilă meditaţia propusă asupra rolului iluziei în vieţile noastre. Cum să suporţi viaţa fără iluzii? Cum să accepţi mizera realitate fără iluzionarea(vraja)artistică? Extrem de provocator prin filozofia sa intrinsecă textul ales( Hristo Boytchev) şi dificile cele cinci roluri. De care actorii s-au achitat minunat.

În centrul montării  un maestru iluzionist( Bogdan Costea), un mesia postmodern cu mişcări de scamator. Totul plutind într-o selecţie muzicală excepţională. Dar greul cade pe cei patru vagabonzi, actorii în roluri secundare. Ei stau într-o gară prin care trec trenurile-expres fără a opri. Visul lor e simplu&imposibil: ,,să călătorim şi noi spre alt loc, ca toţi oamenii''. Aterizat în gara lor, iluzionistul le opreşte un tren. Adică le induce iluzia aferentă opririi unui tren de lux, doar al lor. E realitate, e vis?... cine mai are curajul să străpungă mătăsurile atâtor ,,narcoze'' în care ne-am înfăşurat ca într-un cocon?

Un regizor estet, cu veleităţi hegeliene(ah, idealurile!), Alexander Hausvater perpetuează iluzia supremă  a artei: aceea că după ce vaporul se va scufunda, muzica orchestrei se va mai auzi un pic. Încă o vreme, apoi sunetele evanescente se vor topi la rându-le în valuri. Am adesea senzaţia că Alexander Hausvater  se face umil artisticeşte, aducând un obol prin arta sa regizorală unei  alte arte (supreme), muzica.

Aseară, am văzut-o pe Adelaida Zamfira şi pe Nicolae Nastasia într-un colaj dramatic de dans, step şi pantomimă. Subtil şi inteligent, spectacolul a fost degustat din plin de public. Şi se zvoneşte că în oraşul nostru ar exista un public de teatru redutabil de exigent.

Apoi am plecat de la Grand Cafe Boulevard înspre Sala Studio( Teatrul,,Ioan Slavici'') ca să văd un spectacol de o factură total diferită. Teribili actorii belgieni din  trupa Cie Point Zero. Un spectacol în care migala scenografică este deplină, iar actorii(implicit păpuşari!) stăpânesc o artă a interpretării  impecabilă. Un regal deopotrivă, umorul negru şi metaforele dense din textul piesei Trois Vieilles de Alejandro Jodorovsky.

http://www.dailymotion.com/video/xddx9d_trois-veilles-extraits_creation

11 ţări participante, 11 zile de festival, aproape 50 de urcări ,,pe scândură''. Un festival mai mare şi mai puternic, anul acesta, cu piese inspirante şi extrem de vii. Actori foarte talentaţi, scenarii inedite, ingenioase. În fapt, directorul Radu Dinulescu a unit două festivaluri cu tradiţie de un deceniu la Arad:,,Undergroundul'' cu ,,Euromarionetele'' şi bine a făcut. Pentru că păpuşarii nu joacă  numai pentru copii, nu-i aşa?

Există o intensitate emoţională seară de seară pe care o regăsesc în mai multe piese şi roluri, la regizori  diferiţi şi în viziuni scenice heteroclite. Dacă ar fi să execut o sinteză tematică a ceea ce am văzut până acum, aş relua-din  memorie- o replică a ,,Roxănicii nr.1'' din montarea lui Theo Herghelegiu, văzută aseară la ora 23: ,,era o vreme când dacă priveai în ochii unui om, vedeai o lume''. Mai mulţi regizori au ales, aşadar, un mesaj în forţă: o revoltă contra clişeelor cibernetice şi a omului-hologramat-nerevoltat.

Abia aştept să văd diseară  ,,Trei Bătrâne'' jucate de o companie belgiană(se spune că e teribilă montarea). Şi, în fine, mulţumesc minunatei d-ne Rodica Pitic pentru înlesnirea acestor imagini postate, deoarece la evenimentul acesta caietele de festival&pozele sunt rara avis, adică underground, conspirative, selective. Intim, inteligent şi profund, EuroUnderground e un festival cu o formulă unică în România. 

   http://www.facebook.com/euro.underground.marionete.theatre.festival