Sevraj...


scris de în

21 comentarii

Nu pot vorbi în gura mare despre marea poezie a lumii. Este ceva indecent să o exhib. O consum ritualic, ezoteric, intim, afrodisiac. Pot vorbi liber ba chiar exegetic, în zilele mele bune, despre teatru, muzică, literatură, pictură, film, artă, dar nu despre poezie. Poesisul este o limbă aparte, cea mai high  formă de comunicare, deşi nu cea mai răspândită.

Dacă mă întrebaţi cum recunoaştem un mare poet, vă spun pe şleau: după viziunea poetică şi după ritmul unic al stihuirii sale. Ea, viziunea unică, este un adn artistic al fiecărui autor în parte, adn ce se insinuează fie şi într-un vers disparat. Aşa cum un criminal se identifică după un firicel de păr, tot aşa marea poezie se identifică după un mic şi inspirat grup de cuvinte. Aveam cincisprezce ani când am descoperit cea mai inteligentă definiţie a narcisismului, la Eminescu: ,,Singur fuse îndrăgitul, singur el îndrăgitorul.'' Zece psihiatri să lucreze la ea şi nu le-ar ieşi cu aceeaşi acurateţe. Le-ar scăpa esenţa pură.

O nouă şi recentă revelaţie a mea o prezint aici, abţinându-mă pios de la a o comenta. Ca să n-o profanez. Zece sexologi notorii să se străduiască să definească anume ce este contopirea erotică şi n-ar reuşi precum Baudelaire:
                             Pune-mi trupu-n dulci osânde
                             Tu, cea castă, mă pătrunde( Franciscae meae laudes, Trad. de Radu Cârneci)

21 comentarii

Tu ce crezi?