Fericirea este o fotografie secretă. Liliacul alb. Sâmbăta dimineaţa, postând pe blog. O plimbare cu bicicleta la pădure în septembrie.Privirea definitiv loială a câinelui tău. O scrisoare venită de la cineva de departe. Compotul de pere cu cuişoare făcut de mama. Un dublu surâs completat  de o reciprocă privire caldă. Privighetoarea care cântă în deal într-o dimineaţă de duminică. Strângerea la piept a născutului tău. Sărutul fluturaşului, le baiser-papillon. Numele personal în fruntea listei de la examen. O pictură murală scorojită într-o biserică de patrimoniu. O coajă jupuită de pâine caldă cumpărată pe sub mână de la brutărie. Sămânţa de floare care a dat mugur. O rochie de vară lilas. O carte franceză frunzărită de vânt sub un măr rotat. Sfoara cu rufe proaspăt spălate fluturate în grădină, într-o după-amiază de august. Lumina de octombrie. O cupă de şampanie cu nume nobil, împărtăşită. Buletinul de analize medicale în valori normale. Şofatul în luna mai. O secretă tăcere în doi. Un bol de supă caldă pregătit odinioară de o bunică. Sandalele cu barete fine, cusute manual. Scrierea un eseu pentru nu se ştie cine. Vederea Adriaticii după traversarea muntoasei Bosnii. Marea Ionică. Un bol de zmeură împărţit cu o soră. Apa rece de la o fântână cu cumpănă. O umbrelă roşie. Muzica lui Prokofiev. Mozart. Poemul unui poet blestemat. Florenţa într-o zi în care li s-a interzis turiştilor accesul în oraş. Arhitectura barocă. Nuca verde împărţită cu copilul tău. Aroma unui fir de iarbă ros între dinţi. Surâsul fiului tău după ce trecut febra. Trandafirii sălbatici. Vagabondajul pe un drum de ţară. Dantela. Vocea guturală a unui bărbat care iţi spune: ,,Totul va fi bine.’’.  

Plasate sub semnul unui foarte actual ,,şi totul e zădărnicie’’, povestirile din ,,Marile bucurii şi marile tristeţi’’ poartă un titlu niţel ironic. Numele volumului este preluat de la ultima povestire ce are în centru demontarea unui dulap. Ştim, Baudelaire şi Freud au încărcat simbolistica dulapului cu nu puţin continut, iar scriitorul Augustin Cupşa nu pare străin de aceste aspecte livreşti&psihanalitice.

Poate că moştenim de la antecesori nu numai bunuri, ci şi o anumită abordare a lumii de care, altminteri, nu suntem vinovaţi. În orice caz, dulapul devine pretext pentru împărţirea unei mici moşteniri lăsate de o bunică decedată de curând. Cei doi nepoţi, fraţi de mamă, îşi vor repartiza prada modestă printr-un ritual domestic infuzat de o mută înstrăinare. La un moment dat, vor dezmembra bufetul care nu putea fi scos pe uşă din cauza dimensiunii şi o vor face ca şi cum ar hăcui un fioros animal totemic. Reglarea unei moşteniri -de orice natură- n-a fost nicicând o treabă uşor de suportat, las’ că nici rezolvarea complexului lui Oedip. Tot avutul bunicii (surogat de mamă, carevasăzică) pentru care  a muncit o viaţă va fi încărcat într-un camion şi transportat cu o destinaţie incertă.  Prilej să se gândească retro la copilăria comună, cei doi tineri bărbaţi au abordări diferite asupra aceloraşi situaţii trăite, căci, nu-i aşa, memoria este o instanţă amăgitoare şi nu de puţine ori mincinoasă. Atinşi de morbul noncomunicării, fraţii vor ajunge să se evite discret asemenea unor părtaşi la o crimă obscură doar de ei ştiută, căci în urma morţii unui aparţinător, individul rămâne cu gustul de cenuşă al unei culpe obscure şi nerăscumpărate.

Instituţia vulnerabilizată a legăturilor de sânge precum şi hiperlicitatele relaţii familiale alcătuiesc supratema volumului: slaba comunicare tată-fiu, perversele şi tristele fantasme ale bărbaţilor căsătoriţi, neîmplinirile femeilor care se ofilesc discret, ratarea, statutul de victimă şamd. Ca un fluture de noapte rău prevestitor şi care stârneşte un subteran dezgust în privitor, moartea pasiunilor anunţă moartea-moarte. În tot acest timp, amintirile favorabile se diluează, ruşinile sporesc, ceea ce căutăm este numai şi numai o igienică uitare.

Aşa după cum au remarcat comentatori avizaţi şi bine şcoliti înaintea mea, Augustin Cupşa alege în acest cel mai recent volum al său formula realismului, niciodată înşelătoare. Ca un regizor inspirat, autorul extrage scene reprezentative din minimalista comedie umană a prezentului, iar rolul de spectator neimplicat îi vine mănuşă.

După o vreme, ecleziastic, tragediile (cotidianului) devin praf şi uitare, orice-am face. Sau poate înţelepciunea (alias împăcarea cu imuabilul curs al lumii) reprezintă doar un nume fals pentru autoindiferenţa la care ne condamnăm ca să supravieţuim vinilor şi rusinilor. În fond, cine şi-ar mai permite de acum să fie înţelept? Şi la urma urmei, despre ce vină şi despre ce ruşine vorbim? Ei bine, de aici încolo fiecare cititor se va confrunta cu sine, ceea ce devin extrem de interesant. Or, după fiecare povestire, avem senzaţia că o mică obsesie s-a insinuat în noi şi ne va submina. Este şi aceasta o formă de revitalizare, căci  personajele la care este atent Augustin Cupşa sunt lipsite de energie vitală, de ură, de voinţă, de pasiune, de amoc, măcar noi să ne delimităm, am putea zice. Ele preferă atitudinile igienice şi care nu dau pe dinafară. Pulsiunea de viaţă le-a coborât în hăul interior şi pe alocuri sesizăm tendinţe de mortificare.  Şi  iarăşi, voinţa de uitare este extrem de importantă la aceşti inşi: bărbaţi care nu mai stiu dacă iubesc sau dacă doresc, femei care au nevoie de un anumit tip de atenţie, bătrâni care au renunţat la acţiune, inşi periferici cu existenţe obscure, tarate.

Acest Guy de Maupassant de Bucureşti scrie de altfel o mică şi valoroasă proză noir, ne pune în faţa unor adevăruri care pur şi simplu nu ne convin. Criticii îl tratează cu admiraţie, bănuindu-l de un je ne sais quoi, cititorii îl parcurg cu o fascinantă perplexitate. Strălucind prin originalitate şi printr-o temeinică ,,informaţie de bibliotecă’’ niciodată epatantă (ceea ce contrazice o opinie a lui Emil Brumaru despre ce şi cât citesc medicii), Augustin Cupşa navighează pe apele înşelătoare ale subconştientului, această atlantidă neagră de care ne temem şi care ne este tot mai periclitată de cibernetizare. Autorul practică un joc inteligent, totul este să îi facem faţă. O studiată impersonalizare, o introvertire de bun-gust, căci omul este mai ales ceea ce ascunde (îi mulţumesc lui Sartre, via Teodora Coman), suprema inactivitate, ralentiul, un realism pris a la legere, fără sentinţe si fără părtinire. Da, suntem supuşi tuturor erorilor, lipsiţi de constanţă, devitalizaţi, dezvrăjiţi, probabil prea informaţi. Ca Maupassant, Augustin Cupşa nu-şi poate refuza privirea spre ceea ce nu merge la mecanismul pe care toţi ceilalţi îl văd ca funcţional. Iată de ce în Danemarca prozei  acestui autor există mereu ceva minuscul şi putrid care ameninţă discutabila frumuseţe a clipei. 

Eram aproape pregătită moral să îi solicit un interviu pe blog minunatei actriţe de origine arădeană, revenită definitiv in oraş, Mariana Buruiană. Dar pentru că jurnalistul Petre Don a făcut-o deja mai inspirat decât mine daţi-mi voie să vă recomand această complexă poveste de viaţă mărturisită cu o fineţe omenească pe cale dispariţie: http://glsa.ro/arad/186179-dialoguri-deschise-cu-actrita-mariana-buruiana.html