Nu voi permite niciunor ,,antene'' să vorbească dispreţuitor de frumoasa Transilvanie. E cea mai dezvoltată, şi încercată istoric, şi demnă, şi hotărâtă, şi democratică zonă a României. Sunt mândră de poziţia Transilvaniei faţă de referendumul de ieri. Oamenii au făcut ce le-au spus conştiinţa şi educaţia lor.

În Transilvania, noi ştim cât de important este să convieţuim politicos şi să CONSTRUIM ÎMPREUNĂ.  Noi ne dorim fair-play politic, economie prosperă ca un motor german şi multă stabilitate. De aceea transilvănenii au petrecut o duminică calmă, neimpusă, iar rezultatul s-a văzut în prezenţele judeţene. La noi sunt multe păduri şi de aceea avem un ,,simţ al rădăcinilor'' mai accentuat ca alţii (...probabil Octavian Goga mă binecuvintează acum pentru patriotismul meu spontan, dar în orice caz, m-aş mulţumi şi cu a fi în asentimentul lui Emil Hurezeanu).

Logo-ul imanent al antidemocraticilor din Romania este insasi saracia. In ea sta forta lor si ei stiu. Iar comunistii o stiau si mai bine.

La intrarile in orasul meu de granita troneaza mari pancarte usliste gen ,,te urasc, mi-ai taiat pensia,,. Una dintre imaginile de pe postere este a unui batran cu figura de iobag exploatat. Meditam la credulitatea acesuit popor milenar sarac al carui cel mai mare defect nu este saracia in sine, ci specificul acestei penurii. Vorbim de o saracie lamentata, típata. Disperanta.  Popoare sarace mai exista, dar nimeni nu se plange si nu se autodispretuieste ca noi!

As prefera sa fim ca natíe de o saracie demna, constructiva. Sa o compresam si sa o sublimam in munca. PR-istii usl au diagnosticat corect profilul poporului roman: unor plangaciosi de mila proprie, unor defetisti le trebuia un scenariu al urii. Le oferi o proiectíe  a urii si dupa defularea colectiva, cea de pe 29, o vreme se vor potoli. Apoi candva, dupa vreo patru decenii ca in perioada 1948/1989?, se vor apuca din nou sa protesteze plangacios.

Problema noastra ca popor nu este ca gresim, ci faptul ca perseveram in greseala. Nu, pensiile nu va vor creste dupa ce vetí merge la referendum, naivilor.

Una dintre expresiile care m-a plictisit întotdeauna a fost următoarea: ,,toţi bărbaţii sunt nişte porci''. M-am ferit de ea ca dracul de tămâie pentru banalitatea ei şi pentru că nu lasă loc de interpretare. În schimb, îmi place o altă expresie construită în jurul aceluiaşi substantiv: ,,acesta e un joc de porci, practicat de gentlemani''. Aşa mi-a spus tata despre rugby pe când eram mică. Revenind la prima expresie acum, adaug comentariul că orice bărbat merită o detaliere atunci când ar întruchipa caracteristicile peiorative ale ,,unui porc''. De regulă, femeile invocă murdărirea şi neglijenţa: tricouri pline de vopsea, şosete lăsate aiurea, multă apă în toată baia etc. Sau, mai insidios, murdărirea morală, ceea ce e totuşi mult mai gravă decât cele amintite. Cu toate că multe reproşuri se pot ascunde sub vulgara exprimare ,,eşti un porc'', cred că indiferent de femeie niciuna nu-i va reproşa vreunui bărbat sportivitatea. În imagine, un zeu al stadionului aşa cum s-a consacrat titulatura sportivilor care pozează sub brandul ,,dieux du stade'', rugby-işti la origine.

E o duminică înnorată. Soare şi nori. Hm, ce-mi plac duminicile de felul ăsta (nu cele ploioase, acelea nicidecum), o mărturisesc cu suflet de păcătoasă. Cu toate acestea am isprăvit de citit încă o carte din excelenta colecţie Byzantinvm de la Nemira. Impecabilă apariţie tipărită.

Profesor la Universitatea din Cluj în anii patruzeci, intelectual rasat tatăl său fiind Preşedintele Consiliului de Miniştri de la Budapesta, iar mama o nobilă austriacă, născut catolic şi dedicat benevol Răsăritului cultural, Endre v. Ivánka – autorul studiului Elenic şi creştin în viaţa spirituală a Bizanţului timpuriu este un erudit puţin cunoscut la noi în afara cercurilor de filozofi, orientalişti, teologi. Studiul său admirabil documentat despre începutul filozofic şi eretic al Bizanţului se dovedeşte însă provocator pentru cititorii săi de azi. De ce ne-ar interesa pe noi, oamenii prezentului, ereziile azi fosilizate ale Bizanţului? Răspunsul este simplu: ele sunt parte centrală a Bizanţului însuşi, perioadă fascinată prin secretele-i bine păzite, prin ardoarea teologică a Sfinţilor Părinţi, prin spiritualitatea nedezminţită şi prin dezbaterile celebre asupra icoanei (iconului?), ale imaginii, ale idolatriei.

Cu gândul la post-iconodulii care suntem pe facebook,  m-am raportat la secolul al VIII-lea cel iconoclast, celebru pentru dezbaterile-i despre cultul imaginii umane investite spiritual. Studiul de bizantinologie de care pomenesc nu este axat pe iconoclasm, ci pe înrâuririle ereziilor asupra neoplatonismului conservat în dogma creştină, dar mi-a deschis apetitul pentru o mică cercetare asupra iconoclasmului, cel care are enorm  să ne înveţe pe noi, închinători narcisiaci la propriile imagini. Crepusculul religiei a consacrat cultul icoanei Eului, nu-i aşa? În două mii de ani, din temple am coborât pe... reţele. Înnourată perspectivă.

Cele mai bune oglinzi sunt privirile bărbaţilor de la (ceva) distanţă.

Nu toate femeile au aceeaşi nevoie de atingere, de susţinere, de pătrundere, de oglindire. Ea este diferită de la persoană feminină la persoană feminină. Dar toate, implicit femeile care se tem de atingerea masculină, au nevoie să fie privite.

Îmi amintesc că eram studentă în anul întâi şi locuiam cinci fete într-o cameră umbroasă la Cluj. Una mai nubilă ca alta. Între noi cinci, una avea pieptul plat şi se dezbrăca nonşalantă oricând, două erau armonioase şi se dezbrăcau conştiente de ele, de trupurile lor zvelte. Una era mai plină şi se dezbrăca ezitant, iar alta, cea care avea o minunăţie de sâni rotunzi şi grei, se dezbrăca numai când celelalte erau plecate. Ea, cu sânii cei mai frumoşi. Oare oglinda nu-i arăta cât de adorată ar fi putut fi de bărbaţi, de fapt? 

,,A fost bărbatul care m-a iubit cel mai frumos.''( Nora Iuga) Şi de-aici, nu-i aşa, începe o întreagă epopee a posibilelor comentarii despre cum şi când ,,iubeşte frumos'' un bărbat.

Auzim chiar şi din gura unor fete trecute prin ,,înalte'' şcoli româneşti de modeling ( la care ,,instituţii'' aflu că nu-ţi trebuie bacul spre a fi admisă) cât de important este să aibă omul stil. (,,Emoţionant'', nu-i aşa?) Cum numai el, stilul, mai poate să ne salveze de la aneantizarea pe care ne-o induce mall-ul, facebook-ul şi alte ...agore... din acelea depersonalizante.

Dar, recunoaşteţi, nu-i aşa că e dificil de definit ce-nseamnă concret ,,a avea stil''? Deşi Larousse-ul poate să ne ofere definiţii mai complexe, eu astăzi sunt foarte sensibilă la o formulare operativă, justă şi inteligentă pe care am descoperit-o în Vezi? Comunicarea prin imagine, ediţia din 2011 : ,,A avea stil înseamnă a fi capabil să realizezi un ansamblu original de o oarecare calitate al înfăţişării ca şi al ambientului propriu. Stilul presupune astfel o anume coerenţă şi permanenţă în timp, stilul cuiva putând fi recunoscut în decursul întregii sale vieţi, cu toate variaţiile inerente vârstelor şi etapelor de evoluţie.''(Adina Nanu) Şi abia acum putem cuantifica anume câţi sunt aceia din anturajul nostru care realmente au stil. Completarea mea ar fi aceea că stilul începe negreşit cu o anumită cunoaştere de sine şi că este de nerealizat în afara unei introspecţii minimale.