La un deceniu după înlocuirea dagherotipului cu procedeul,,negativ-pozitiv'' al lui Fox Talbot, la mijlocul anilor 1840, un fotograf german inventa tehnica de retuş a negativelor. Cele două versiuni ale sale la acelaşi portret, una retuşată, cealaltă nu, stupefiază mulţimea venită la Expoziţia Universală de la Paris din 1855. Vestea (news-ul!sic!) că aparatul foto putea minţi, iată, a făcut să crească instantaneu numărul de candidaţi la a se lăsa fotografiaţi. Căci, într-adevăr, în abisul personal vrem să ne confruntăm cu imaginea noastră ideală. Nu suntem nicio clipă siguri că ea există, cum  nu era nici Marilyn Monroe, ori că putem accede la ea. De la mijlocul  secolului XIX şi până azi fotografia minte. Se întâmplă că ne păcăleşte frumos atunci când de la un shooting, din sute de poze, se aleg pentru un portofoliu doar câteva bucăţi. La polul opus, ne minte din nou în cazul pozelor caraghioase, făcute de către ageamii, în care ieşim strâmbaţi sau diformi, nicidecum noi înşine. Şi atunci ce este fotografia de artă, cea care se opune fotografiei kitsch? Este fotografia care spune esenţialul despre noi, nu ce vrem noi să arătăm lumii, nu ce vrea vreun fotograf ambiţios să genereze din expresivitatea noastră. Fotografia perfectă este cea care consacră adevărul despre noi înşine, acel adevăr pe care cel mult îl presimţim, dar nu-l accesăm decât în momente de revelaţie. Pânda marilor fotografi este aşadar filozofie, o căutare pe căi specifice a adevărului fiinţei, a esenţei lumii.  Alfred Stieglitz spunea mândru că a stat trei ore în vânt şi zăpadă ca să fac poza  Fifth Avenue din New Yorkul lui 1893. E vorba despre un instantaneu care afirmă adevărul şi e, deopotrivă, povestea reală a unui mare şi devorator oraş. O secundă de adevăr, şi numai una,... o revelaţie.

The Portrait of a Lady(1996) este unul dintre filmele mele favorite. Nu doar pentru că Nicole Kidman şi  John Malkovich  fac roluri superbe, ci şi pentru scenografia desăvârşită şi deopotrivă din pricina restituirii atmosferei de patinată Romă Belle Epoque. Ruinele şi grădinile prezentate în film îmi sugerează o vârstă de aur a turismului, pe când Italia cu toate antichităţile ei nu era luată cu asalt de hoardele de călători armaţi cu aparate foto. Era o vreme când ruinele erau prilej de contemplaţie, visare şi de preumblare, iar nu ocazie de blitzuiri şi de globalizare iconică. Discret, sunt o opozantă a bulimiei de poze turistice standard, ,,feisbuchiste''.( Lectura-mi din Susan Sontag continuă, se-nţelege.) http://www.cinemagia.ro/trailer/the-portrait-of-a-lady-portretul-unei-doamne-1895/

  Citesc  ritualic Sur la Photographie de Susan Sontag cu  dicţionarul meu fetiş alături, pe canapeaua favorită, un Larousse de vârsta mea, aflat într-o stare i-re-pro-şa-bi-lă. Mă simt un peu perverse. Iau intenţionat înghiţituri mici din acest eseu-cult, mă opresc din loc în loc la câte un cuvânt francais, din acelea care-ţi umplu gura, gourmanderie pură, şi îi mai evaluez o dată sensul secundar. Nu mă grăbesc, nu vreau să se termine. Susan Sontag a publicat prima oară în 1977 acest eseu vizionar, acest un pic Contra Fotografiei. Ea foloseşte în mai multe locuri cuvântul ,,pervers'' legat de actul fotografic. Spune că fotografia are două scopuri implicite şi altele nu. Ori plăcerea( citeşte,,desir''=dorinţa), ori excitarea etică( citeşte ,,trezirea'' simţului moral). Aceasta din urmă este specifică fotografiilor de război, tragice, celor din campaniile de ajutorare etc. În rest, majoritatea fotografiilor( bune, proaste) au ca scop stârnirea dorinţei în privitor. Excedenţa de  vizual din lumea contemporană ne-a pervertit sau ne-a făcut perverşi. O fotografie ce-ţi place înseamnă intrinsec procurarea unei plăceri în absenţa obiectului, prin urmare este un act pervers. A doua trăsătură esenţială după perversitate devine banalizarea. Tot ce este văzut de mai multe ori, repetitiv,  toceşte emoţiile. Susan Sontag mărturiseşte că în iulie 1945, adolescentă fiind, descoperă într-o librărie din Santa Monica fotografii de la Bergen Belsen şi Dachau şi are o reacţie şoc. La câteva decenii distanţă, nimeni nu mai are aceeaşi tresărire intensă, pentru că iconicul, infernalul sau însăşi frumuseţea, ca şi concepte, s-au banalizat. Excesul de vizual, de iconografii mediatice, ne-a făcut tot mai perverşi şi tot mai rezistenţi, imuni  chiar, la emoţiile provocate de o fotografie prea frumoasă ori prea realistă, şocantă. Nici frumuseţea şi nici infernalul nu ne mai excită destul. ( În imagine, coperta altei cărţi.)

Să tot fi avut eu vreo şaisprezece ani, când Tudor, colegul meu de bancă din liceu, cel mai rocker dintre rockeri, m-a prezentat lui Ioan Timiş Palatinus. Era un domn orb, extrem de cultivat, de o inteligenţă teribilă, de o oralitate fermecătoare, licenţiat în şi pasionat de filozofie. Mi-a strâns mâna, mi-a reţinut-o puţin, cât parcă să-mi presimtă energetic linia vieţii din palma deschisă şi apoi mi-a spus că am primit un mare dar ce nu trebuie risipit. (Care anume...., e secretul meu  de-acum). Am fost avertizată că ITP este o energie intelectuală vie şi în pofida acestui fapt tot am rămas siderată. Nu l-am mai întâlnit niciodată de atunci, dar nici nu l-am putut uita. Când, acum vreo doi ani, am  început să citesc romanul lui Cătălin Dorian Florescu intitulat Maseurul orb, am avut o reacţie de încântare. Quadruplă. Prima pentru că şi  eu am fost ,,binecuvântată'' de acel maseur devenit, iată, un extraordinar personaj. A doua fiind  aceea că romanul este excelent povestit, relatând despre un elveţian bogat de origine română care se întoarce în România ca-ntr-o vale a plângerii spre a recupera o iubire neterminată şi astfel ajunge sub influenţa socraticului ITP, cel care-i relevă sensul fericirii.

A treia pentru că Dorian Cătălin Florescu şi Robert Şerban au făcut un dar din dar din acest roman. Şi a patra deoarece Moneasa este un locus amoenus pentru mine şi o bucăţică de arcadie sentimentală, personală, dat fiind că am trăit experienţe superbe acolo ce vor rămâne din punctul de vedere al bloggingului sub pecetea tainei pe vecie. http://www.realitatea.net/video_780107_moneasa--statiunea-preferata-a-nobililor-austro-ungari_520096.html

...aş reboteza  ultimul  roman al lui Ioan Lăcustă, talentatul scriitor care ne-a părăsit în 2008 şi care şi-a scris valoroasa şi fericit nevanitoasa operă până foarte aproape de durerosu-i sfârşit. Fără a fi, sper, ireverenţioasă, mărturisesc că  sintagma-titlu, Replace all, de pe copertă nu m-a lăsat să bănuiesc la o primă impresie ce text îndrăzneţ anunţa. Când am citit romanul lui Peter Esterhazy  mi-am zis că, iată, maghiarii sunt mai slobozi la gură când pomenesc despre Securitatea lor. Asta până acum, recent, când m-am întâlnit cu romanul lui Ioan Lăcustă. Desfăşurat ca o frescă postmoderneă cu scene de viaţă ante şi postdecembriste, romanul Colcăiala este necruţător cu portretul Securistului român ca specie. Urmărindu-l pe maiorul de Securitate Goncea, devenit general după lovitura de stat din ’89 putem alcătui o exemplară fişă a postului. La urma urmei, securistul are nişte atribuţiuni precise. Să facă filaj, să lămurească, să corupă, să facă glume groase şi să aibă un discurs agramat, popular, bonom, să dea comenzi şoferului, să participe la chefuri, să şantajeze, să împartă saci cu oasele incerte ale unor deţinuţi politici restituindu-le plin de curtoazie unor urmaşi spre înhumare, să pregătească comploturi ca în 1989, să supravegheze instalarea democraţiei. Şi în tot acest timp să reguleze conform regulilor de Partid.

 (Te) F.....t, deci exist.

 ...pare a fi cartezianismul celor ca Goncea. La urma urmei promiscuitatea, violul, poşta, transvazarea viruşilor genitali sunt şi la Esterhazy şi la Lăcustă metaforele Violului Istoric pe care l-au operat guvernările comuniste asupra ţărilor din Est. Dar ca la noi, la nimenea. Căci paradigmaticul Goncea este un individ avid de sex abject. Iniţial, pe când era mai verde, nicio femeie nu-i scăpa, indiferent de criteriile estetice sau igienice. Avansând în funcţie, începe să devină doar un pic mai selectiv, preferând nomenclaturiste care pot fi apoi oricând şantajate prin înregistrări şi fotografii. Iar cele care i s-ar  fi opus deveneau duşmance declarate. ,,Socialismul(...) îţi oferea şi posibilitatea nelimitată de a regula  legal, în afara nevestei,  ca un supliment de periculozitate la soldă, toate damele prinse la colţ. Care nu ceda era duşmanca duşmancelor şi suporta consecinţele, de la pumni şi şutiri în părţile ei alea mai dosite, până la plimbarea cu dubiţa în locuri de veghe şi meditaţie, cu pulane la discreţie şi scrâşnet de fiare la uşi.’’( p.7)    

Cât priveşte pitorescul microlumii prezentate, mediul şi atmosfera din roman reconstituie o altă Cuţaridă,  mult mai colcăitoare. Textul explodează frecvent în energii toxice  ce amintesc de  un  De ce trag clopotele, Mitică al lui Lucian  Pintilie sau de o Vremea Ţiganilor a lui Emir Kusturica. Dincolo de aceste similitudini reconfortante, Ioan Lăcustă a reuşit să  reconstituie nişte atitudini şi nişte mentalităţi autentice  prin personajele sale cu nume ilariante. Ne-a restituit, ireproşabil, un modus  vivendi care nu a fost niciodată dezvăluit de manualele de istorie, dar care este adevărată Istorie pe care Goncea şi ai săi s-au străduit enorm să o îngroape sub un morman de uitare. Căci, vorba lui Goncea, ,,poporul uită'' repede şi la asta poţi contribui  din plin când ai pe mână dosariada unor generaţii. ,,Că Istoria-i ce scriem noi'', pare să sugereze şăgalnic maiorul. Şi, în fond, toţi cei răi mizează întoteauna pe salvatoarele mecanisme ale uitării, pe ştergerea urmelor. Prin Colcăiala lui  Ioan Lăcustă însă, suntem martori că literatura este leac taman  împotriva Uitării şi în pofida măsluirilor istorice, ideologice, sociologice.

Senzaţii sintetice. Într-o lume invadată de artificial, eu nu mă opresc din căutat esenţe sălbatice. Îi invidiez pe oenologi, pe parfumeuri, pe chef-ii cuisinieri care se duc dis-de-dimineaţă să-şi aleagă ingredientele în pieţele Sudului. Îmi plac lămâia, ceapa verde, piperul, ienibaharul, scorţişoara, cafeaua râşnită, leuşteanul, zmeura, hreanul, ciupercile de pădure, mărarul, piersica, busuiocul, cimbrul, cuişoarele, ardeiul cel mai iute, carnea afumată, vanilia, strugurii tămâioşi, pentru că toate îmi relevă arome lemnoase, străvechi. Din aceste pricini, ca şi pentru altele câteva, sunt  o mare iubitoarea a romanului Parfumul al lui Patrick Suskind. Ieri însă mi s-a întâmplat ceva deloc literar. Am mărunţit un mănunchi de mărar cumpărat din magazin. Deşi foarte proaspăt, era foarte verde, ceea ce devine de rău augur, mirosul degajat fiind de iarbă-iarbă(!). Cunoscătorii ştiu că mărarul adevărat este albăstrui şi că o singură crenguţă dacă rupi aroma rămâne în tegumente cu orele. Când privesc fructele, legumele şi verdeţurile din galantarele marilor lanţuri de magazine mă cuprinde o senzaţie de fad şi de dezamăgire. Mi-e lehamite când aud sloganul ,,Pentru o viaţă sănătoasă, consumaţi zilnic fructe şi legume''. Pentru cei ca mine care au papile ce reclamă condimente extrem de intense, am nimerit în  secolul acesta din greşeală. Mai rămâne speranţa grădinăritului, adesea incongruentă cu sedentariasmul românului majoritar.

( vezi clasamentul meu din O8 02. 2011, pentru detalii)
Compunere despre romanul Omoară-mă, de Ana Maria Sandu

Într-o noapte simplificat bucureşteană, Vali Poenaru, un băftos tânăr posesor de garsonieră în bloc interbelic moştenită de la o mătuşă se întoarce pe jos spre casă. Fusese la o bere cu doi prieteni cu care făcuse planuri zadarnice de evadat în Vamă. Brusc, dă în plină stradă peste o Ramona spălăcită, confuză şi extrem de speriată. Se gândeşte să o adăpostească la el şi să elucideze cauza şocului. Ajunşi în locuinţa lui, ea are ieşiri nervoase şi pomeneşte ceva de o crimă, el  nu se sinchiseşte să manifeste intenţii sexuale. Eşec, nimic sexual nu e dus până la capăt.  După  câteva zile, Poenaru-inocent nume, nu-i aşa?- primeşte o lungă scrisoare de  la Ramona  aflată în arestul poliţiei căreia s-a predat singură. Aici, fata  relatează că era pierdută în Bucureşti când doamna Manea, o bucureşteancă ce deţinea un apartament spaţios de modă veche pe strada Domenii, se oferă generoasă să o ia în gazdă. Nici nu trebuie să îi plătească chiria, doar  să contribuie cu cât poate la cheltuieli. Timp de trei ani, Ramona locuieşte cu această gazdă, o femeie spre şaptezeci de ani, înaltă şi cam atât.  Vârstnica este vizitată de Geo, un iubit din tinereţe, faţă de care Ramona manifestă o ciudată atracţie sexuală. Doamna Manea are mania poveştilor sale dintr-o tinereţe pariziană cu iz pronunţat de broşură turistică. Este interesantă inserţia spectrului Marthei Bibescu pe care tânăra pe atunci d-nă Manea nu o cunoaşte,  dar  cu al cărei fotograf şi vecin se combină  Aşa intră în scenă Ian Nori. Apoi la Paris (căci timpul trecut şi prezent se confundă rău de tot) are loc o crimă, iar la Bucureşti tensiunea depresiei  în care trăiesc claustratele generează accese de nebunie. Într-o noapte, madam Manea vrea să o sufoce în somn cu perna pe Ramona. Dimineaţa, Ramona îi dă compulsiv cu o scrumieră în cap până o ucide. Cartea are un  final dulceag, optimist, pe care îl puteţi încerca pe cont propriu.

Până la urmă de ce ucide Ramona m-am întrebat, dar nu m-am lămurit defel. Ea schiţează vag coordonatele unei sechestrări pe care D-na Manea a executat-o asupra  sa, dar este neverosimilă această situaţie fie şi din perspectiva literarităţii. O femeie tânără nu pare posibil a rămâne la cheremul unei bătrâne timp de trei ani. Apoi se insinuează ideea fascinaţiei pe care cea tânără şi singuratică o manifestă faţă de d-na Manea. Am putea înţelege că singurătatea naşte monştrii obsesiei şi ai maniei în suflete lipsite de profunzime ca ele Ramonei, în femeile singure şi neiubite, în speţă. Ramona despre care nu ni se spune ce pasiuni are, de unde vine, ce sau cum gândeşte, ce vise nutreşte, e un pesonaj schematic, neterminat.Ea doar pare să intre într-o poveste din care iese apoi fulgurant. Gestul crimei din cartea Anei Maria Sandu mă trimite  o clipă cu gândul la curiozitatea  morbidă de tip dostoievskian şi mai ales la tema actului gratuit a lui Andre Gide.  În lipsa unei cauzalităţi peremptorii, şi în prezenţa schematismului personajelor acolo unde psihologia trebuia să-şi dea obolul, dar nu o face, afirm că această crimă e provocată de un oarecare fenomen de umplere a paharului când Ramona ne apare  precum un personaj de la ştiri ce a văzut negru în faţa ochilor, o scrumieră şi craniul bătrânei care pur şi simplu o plictisiea. Nu e prea simplist? Probabil fiecare cititor  în parte este chemat să încerce  să deceleze cauzele unei gestualităţi  care face deliciul mediaticului fapt mărunt. Dar noi suntem cam sătui de gratuităţile mediatice, iar când acest fapt divers invocat mai sus devine pretext literar, avem pretenţia ca autoarea cărţii să nu  aştepte de la noi exerciţii de ghicit, executate asupra personajelor  sale incerte, ceţoase. În caz contrar, ne creează  cel mult o impresie de ,,benzi desenate'', iar riscul asumat este cam mare.