Boris Vian considera că în viață totul e trecător, tragic de trecător. Nimic nu merită investiția, doar jazzul și dragostea cu femeile frumoase.
http://theredlist.fr/wiki-2-24-525-970-1070-view-1950s-6-profile-b.html#photo

,,Spuma zilelor’’ este un roman de dragoste oniric şi psihanalitic în care sugestiile erotice prind aripi, iar realitatea se combină cu imaginarul. În fond, nu exact după această formulă funcţionează îndrăgostirea? Este un text care celebrează principiile lui Vian care socotea că în viaţă nimic nu merită, nu durează cu adevărat. Doar frumuseţea femeilor şi jazzul. Spirit liber, parizian, îndrăgostit de viaţă, Boris Vian scrie o literatură a emoţionalulul, a ritmului interior, pe alocuri a dicteului automat. Tot el considera că realitatea, spre a fi suportată, trebuie distorsionată, selectată şi neapărat consumată cu o doză bună de artă.

Dacă prima jumătate  a cărţii oferă imaginea unei feerii erotice încununate de o nuntă ireală, cea de a doua devine reprezentarea unui coşmar morbid. Pe scurt, Spuma zilelor reprezintă consemnarea  unei iubiri între doi tineri, el rentier, ea tânără şi superbă.  Tinereţea şi vitalitatea cuplului Colin-Chloe exprimă esenţa visului de fericire care subzistă în fiecare om. Dacă eroii lui Vian, tinerii de 20  de ani, sunt simbolurile vitalităţii dragostei, mesajul cărţii devine acela de a trăi viaţa ca pe o petrecere frumoasă, invitaţi ai Destinului fiind.  Să nu irosim arta de a face din existenţă o mică sărbătoare în fiecare zi. Să constatăm că ,,spuma zilelor noastre’’  a fost bucuria mică a prieteniei, a îndrăgostirii, a dăruirii. Şi toate acestea pentru că la pândă, în umbra neagră, sălăşluieşte negreşit boala.

În consecinţă, curând după nuntă, în Chloe înfloreşte un nufăr cu rădăcini profunde. Este desigur descrierea simbolică a unei tumori care o va devora. Aşezată în patul ei înconjurat de flori, menite după un protocol paramedical să o vindece, Chloe se stinge încet şi tragic precum o damă cu camelii. Colin îşi risipeşte toată averea, considerabilă altminteri, pentru tratamentele ei şi ajunge să facă muncile de jos. Iar la finalul ineluctabil nu-i poate oferi decât o îngropăciune în cimitirul săracilor. Construit pe antinomiile tinereţe-boală, sărăcie-bogăţie, romanul îşi transformă sensul iniţial din titlu. Spuma viselor de tinereţe se topeşte în spuma nonsensului bolii, astfel că în urma tinereţii rămâne doar spuma evanescentă a iluziilor rănite, răpuse…

 

Pentru care motive să te îndrăgosteşti fatal de Croaţia? Pentru nenumărate. De pildă pentru grădinile de măslini şi de smochini mai frumoase ca ale Greciei. Pentru plajele mici, izolate, liniştite, cu apă invariabil cristalină. Pentru culoarea Adriaticii care se schimbă la fiecare oră. Pentru defileele la mari înălţimi, pentru rezervaţiile naturale unice. Pentru curăţenia oraşelor şi a staţiunilor, pentru calitatea turiştilor. Pentru poporul croat: harnic, de cuvânt, onest, cu simţ estetic, inteligent. Pentru ruinele romane, pentru teribilul patrimoniu UNESCO. Pentru politeţea din hoteluri. Pentru mâncarea gustoasă şi generoasă. Pentru reţeaua de şosele impecabilă (poţi străbate ţara din Sud până-n Nord în cinci-şase ore!). Pentru poliţia discretă şi sistemul medical pus la punct. Pentru frumuseţea porturilor. Pentru tinereţea de pe plaje (am văzut nenumărate familii tinere de intelectuali cehi, croaţi, polonezi, sârbi care aveau 2-3 copii, comparaţi cu România, vă rog) Pentru climă şi briză, pentru temperatura apei mării, toate constante şi balsamice pentru organism. Pentru insulele care dantelează coasta dalmată.  Pentru energia pozitivă  a pământului. Şi pentru un je ne sais quoi ce nu l-am descoperit prin alte părţi şi care te cheamă ca o voce de sirenă să revii, să revii, să revii.

Există o temă literară tot mai interesant dezvoltată de noua proză românească. Alienarea. Și-ar mai fi ceva, un soi de neoexistenţialism. Dacă în anii cincizeci în Europa literaturii bântuia ,,Revolta contra tatălui'' provenită din resentimentele purtate împotriva unor taţi care făcuseră sau care, dimpotrivă, nu putuseră evita războiul, în ultimii ani observ în proza de la noi emergenţa unei teme extrem de incomode şi de complexe: revolta contra mamei. Mama, personajul sanctificat de literatura clasicizată, nu-i aşa?

Parohia prezintă istoria tristo-grotescă a unei familii rurale formate din patru membri din Podişul Transilvaniei, în ultimii ani ai comunismului. Referinţele lexicale şi contextuale o recomandă ca topos exact cum sugerez mai sus, deşi pe alocuri romanul funcţionează intenţionat distopic precum şi oniric. Personajele familiei nu poartă nume, dar toţi rămân nişte alienaţi. Tatăl e un preot taciturn, extrem interiorizat, fiul cel mic este idiot, fiul cel mare este nematur, infantil, ,,flăcău bătrân'' şi plângăcios la treizeci de ani. Cât despre mamă ...ooo, ea e memorabilă. Ca şi mama din ,,Acasă pe Câmpia Armaghedonului'' a Martei Petreu sau ca şi mama din ,,Rădăcină de bucsau ''a lui Ovidiu Nimigean. O mamă frustrată (exclamând mereu ,,de ce m-am măritat!''), depresivă, suferind de mania persecuţiei şi care îi consideră pe toţi deopotrivă nedemni de ea. Tuturor le e frică de ,,doamna preoteasă'' şi mai cu seamă fiului celui mare care o sfidează indirect în final însurându-se cu şchioapa satului, Ninia.

Coşmarul vieţii fără ambiţii, fără speranţe, claustrofobia satelor comuniste, valenţele frustrării erotice feminine care proiectează o complexă psihanaliză asupra  textului, ruşinea de propriul sex, refularea, morbidul, sărăcia, libidoul sugrumat alcătuiesc toate un melanj tematic excelent susţinut stilistic de scriitura lui Dan Coman despre care se ştie deja că e inconfundabil ca autor. ,,Frica de femeie'' mi s-a părut extraordinar redată în această  carte cu ecouri în măiestria unui Ernesto Sabato în a cărui familie literară păşeşte Dan Coman  prin intermediul acestui roman. 

Bunicile mele ştiau: cea mai bună mâncare  e  aceea ,,din căpătat''. Am observat  bucuria nebună  a copiilor din gaşca fiului meu de a merge sâmbăta pe la casele, blocurile unde sunt nunţi şi să primească prăjituri. Nici luna de pe cer nu-i face mai fericiţi.

Alaltăieri fiul nostru către noi, la masă:

-Mami, tati, am fost la nuntă la blocul x şi am primit o tavă întreagă cu prăjituri!  Cele mai bune, pe toate le-am mâncat, vă daţi seama?

Eu: Sper c-aţi stat cuminţi, aţi mulţumit, cum era mireasa, frumoasă?

El: Habar n-am, fetele au rămas s-o vadă, ele nici nu şi-au mâncat prăjiturile.Noi am fugit cu ale noastre în salcie.

Tatăl lui: Bine-aţi făcut, băieţi! Vrei să guşti spuma de la berea mea?:)

Să asişti la naşterea unui nou festival rock&folk este ceva irepetabil. Am fost acolo şi depun mărturie: primul Festival Căsoaia s-a născut sub o zodie excelentă, cu un public deosebit. Peisajul blajin şi păduros a reprezentat o alegere minunată. Atmosfera l-a electrizat pe fiecare spectator încununată de frumoasa nebunie a greilor de la Rezident Ex pe care să nu cumva să-i rataţi în septembrie la Arenele Romane. În imagine sunt alături de legendarul Ovidiu Kempes revenit din Australia acasă, la Arad(eu sunt vizibil emoţionată să-l ating, el e tulburat de căldura publicului care-l îmbrăţişa cu drag, ca pe fratele pierdut şi regăsit). Vreau să vă mai spun ce superb e să ai ocazia să vezi repetiţiile de sunet ale trupei Rezident Ex, acel amestec de profesionalism total înmănuşat în modestie umană. Pot să vă prezic deopotrivă şi cum va fi Căsoaia 2013: tabăra de vară va suporta nişte amenajări de mare amploare şi exigenţă, va găzdui mai mulţi şi diverşi turişti etc. Am aflat că se preconizează chiar şi o pârtie de ski. Dar acesl first time pe care noi l-am trăit ieri rămâne unic, incomunicabil.

,,Noi, argentinienii, sîntem pesimiști (spunea Bruno), fiindcă avem încă mari rezerve de speranță și de iluzii, căci, ca să fii pesimist trebuie să fi așteptat ceva mai înainte. Acesta nu e un popor cinic, deși e plin de cinici și de lasă-mă să te las. E mai degrabă un popor de oameni zbuciumați, ceea ce e cu totul altceva deoarece cinicul se obișnuiește cu toate și nu-i pasă de nimic. Argentinianului îi pare rău de toate pentru toate își face sânge rău, se amărăște, protestează, e ranchiunos. Argentinianul e nemulțumit de toate și de el însuși, poartă sâmbete, e plin de resentimente, e dramatic și violent.''

                                                                        ( Ernesto Sabato, Despre eroi şi morminte)

Popor român, nu eşti original în deznădejde. Nici portretul nu ți-e original, iată.
http://www.argentine-info.com/2011/01/en-moyenne-pres-d13-des-argentins-sont-pauvres-un-fleau-que-subit-de-plein-fouet-le-nord-argentin/

Şi dacă pierderea onorabilității ar fi ca o deflorare? Ireversibilă? Un om fără onoare mi-ar replica: orice se poate reface... Eu însă nu-l voi crede.

În România, dezonorarea este o trăsătură( mediatică!) naţională. Avem cei mai mulţi politicieni migraţi de la o doctrină la alta. Cu ani în urmă ar fi fost ireal să vedem un liberal vâslind în aceeaşi barcă cu un socialist. E lipsă de onoare. Avem cei mai mulţi jurnalişti mercenari, care uită ce i-a învăţat bunica: să nu mintă. Viitorul va fi bun atunci când românii vor agrea= vota doar politicieni şi formatori de opinie care dintotdeauna au servit aceloraşi principii.

Nădăjduiesc în onorabilitatea CCR astăzi.