E vorba de o înflorire târzie. Până la 35 de ani nici prin cap nu mi-ar fi trecut să public o carte. Credeam că toate textele mele pot sta liniştite, adormite, rânduite într-un sertar secret plin cu agende cartonate. Dar de la o vreme, mi se întâmpla să fiu întrebată tot mai des când voi publica ceva, căci oamenii se aşteptau, poate din pricina imaginaţiei şi a discursului meu oral, ambele nonşalante se zvoneşte, să îi surprind cu o ,,producţie scrisă''.
Mi-au trebuit trei ani să mă întâlnesc cu editorii potriviţi. Ideea de a mă publica încolţise deja în mintea mea, ca o buruiană de leac, dar nu îi întreţineam decât foarte rar subzistenţa. Nu mă grăbeam nicăieri, nu forţam nicio uşă, lăsam lucrurile să vină spre mine.
Până să iasă de sub teasc, unei cărţi îi sunt necesare câteva luni tehnice. Cam ca la o naştere. Timpul concepţiei este de la autor la autor variabil, în cazul meu, vreo 400 de zile. Când scrii în secret o carte, ai capricii şi interiorizări mai ceva ca femeile însărcinate, trăieşti o dublă viaţă şi, ah, ziua nu are decât 24 de ore!
Iată, public prima carte la 39 de ani şi dacă ar fi să mă întorc în timp, aş face exact la fel. Niciodată nu am fost pregătită pentru asta, abia acum pot afirma că sunt. Am simţit intuitiv că trebuie să acumulez o diversitate a experienţelor de viaţă, ca abia apoi să îmi regăsesc caligrafia proprie. Senzaţia eliberării este, însă, atât de puternică, încât am şi început să o scriu pe a doua. Se pare că am vrut să demonstrez ceva şi viciul m-a prins total. Pur şi simplu este o senzaţie unică ce nu seamănă cu altceva şi am să o savurez până la capăt.
