Domnișoara Nastasia, premieră la Arad

,,Domnişoara Nastasia” de George Mihail Zamfirescu este un soi de libret Carmen à la roumaine în care o frumuseţe de mahala râvnită de un… ,,interlop” cu suflet ars de gelozie se topeşte în roşul visceral al crimei. Patru personaje şi două perechi imposibile se confruntă şi se autodevorează. Nastasia şi Luca, Vulpaşin şi Paraschiva. Puritatea sufletească se opune iubirii ,,pe bani” şi iese frântă, răul triumfând. Şi deopotrivă triumfă talentul actorilor Carmen Vlaga Bogdan, Ovidiu Crişan, Carmen Butariu, Ştefan Statnic, Ovidiu Ghiniţă distribuiți în cel mai nou spectacol propus de  regizorul Laurian Oniga.

Odinioară, centrele oraşelor adunau spuma bogată a societăţii, iar periferiile se numeau mahalale. În prezent, centrele devin puncte nodale ale business-ului şi ale traficului, dar oamenii înstăriţi fug de zgomot în suburbii. La această răsturnare de paradigmă urbană a contribuit enorm automobilul care a comprimat distanţele. Dar să ne întoarcem la mahalaua bucureşteană cea măiestrit redată de mari scriitori români precum Vasile Alecsandri, I. L. Caragiale, Mateiu Caragiale, Ion Barbu, Mircea Cărtărescu etc. Altminteri, avem tendinţa să idealizăm perioada interbelică, pe principiul a ceea ce în psihologie se numeşte ,,întoarcerea refula­tului”. Însă cel mai recent spectacol al scenei de teatru arădene pare să ne amintească fapte uitate. Căzând în dulci nostalgii cu privire la ,,Micul Paris”, ignorăm detaliul că splendoarea bulevardelor bucureştene de altădată înflorea din energia mahalalelor grupând etnii diverse şi făurind vise himerice peste bordeie şi noroi. De aceeaşi părere este istoricul Adrian Majuru în ,,Bucurestii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă”.

Pe de altă parte, Nastasia m-a dus cu gândul la Maria Tănase cea născută în Mahalaua Cărămidarilor şi care se salvează din cartier prin talentul vocal. Nastasia, floare curată de mahala, se simte străină în cartierul ei noroios. Ei îi plac cărţile, cum s-ar zice she had a dream, s-a îndrăgostit de un băiat cinstit, Luca, şi nădăjduieşte să se mute în Popa Nan, cartier boieresc. Dar până în Popa Nan nu-i cale de un ceas ori de două, ci e cale de o viaţă de om cum bine spune Nastasia. Este distanţa infinită care-l desparte pe boier de calic, pe bogătaş de slugă.

Aşa cum redă Laurian Oniga atmosfera vremii, mahalaua tradiţională dezvoltă nişte ingrediente sigure: sărăcia, bordeiul, noroiul, infracţionalitatea, femeile uşoare, alienaţii, fascinaţia pentru bani. Peste cartier împărăţeşte un fante de mahala (vezi Vulpaşin), iar populaţia feminină e magnetizată de doi poli: cea mai vestită prostituată (Paraschiva, o ,,sfântă” a lupanarelor) şi neverosimila fată mare a mahalalei (Nastasia, etimologic semnificând înăl­ţare, aspiraţie spre înalt).

Deşi ca spaţiu locativ mahalalele s-au modificat simţitor, spiritul lor nu ne-a părăsit. Ne găsim infuzaţi de imaginile videoclipurilor nord-americane ce redau zone periferice gri, invadate de traficanţi, de discrepanţele Americii de Sud, de mesajele de băieţi răi ale unor Puia sau ale altor cântăreţi locali, de realităţile cartierelor sărace. Cum arată însă periferia (socială) românească azi? Mai mult ca o stare de fapt şi de inimă, am spune. Mahalaua s-a mutat în noi, e un habitat psihologic, cu tot spiritul ei visceral, cu isteria vocală scăpată controlului raţional. Prevalenţa emoţionalului face din omul mahalalei un tip care arde pentru împlinirea dorinţelor sale (el ,,are un foc la inimioară”), e cel care scoate şişul şi care dă cu acid. În tot acest timp normele europene impun eradicarea sărăciei şi a infracţionalităţii, iar impulsurilor noastre agresive li se găsesc noi debuşee. În context, literatura rămâne continuu fascinată de omul instinctelor şi al autenticităţii care e mahalagiul prin excelenţă, omul pătimaş, liber, antisistemicul şi amoralul. Spectacolul ară­dean pe care îl recomand aici reuşeşte să repună în discuţie patimile omeneşti fatale: dragostea şi ura, fascinaţia aurului şi a posesiei într-o montare care privilegiază balcanismul nostru funciar revelat odinioară de Anton Pann şi de Ion Barbu. Vizionând acest spectacol conştientizăm că mahalaua este o lume în sine, cu reguli proprii şi periculoase, o stare de spirit care exaltă patimile, un teritoriu al culorilor vii, un spaţiu dionisiac ,,la mijloc de Rău şi Bun”. Mărturia autentică a spiritului mahalalei rămâne cântecul de lume, versul lăutăresc ca al lui Fărâmiţă Lambru, cel serios infuzat în spectacol şi care cu  mesajul său pitoresc şi direct dă la lumină cele mai compulsive simţăminte.

(„Domnişoara Nastasia” de George Mihail Zamfirescu în regia lui Laurian Oniga este cel mai nou spectacol al Teatrului Clasic Ioan Slavici şi a avut premiera în 15 septembrie, chiar în des­chiderea stagiunii aniversare Reper 65. Din distribuţie fac parte Ovidiu Crişan, Carmen Vlaga Bogdan, Ovidiu Ghiniţă, Sorin Calotă, Oltea Blaga, Carmen Butariu, Oana Kun, Sebastian Neteda, Constantin Florea, Dan Covrig, Liliana Balica, Roxana Sabău, Alina Danciu, Ştefan Statnic, Ionel Bulbuc, Călin Stanciu, Claudiu Oblea şi Robert Pavicsits. Muzica live este interpretată de Ilko Gradev. Decorul a fost realizat de Luminiţa Penişoară, costumele de Oana Cătălina Văran.)