(Comentariu succint la cel mai complex și tonic spectacol din Festivalul Internațional de Teatru, Arad, 2012, sursa foto Irina Theodoru.)
Cred că putem cădea cu toții de
acord că orice creator își dorește posteritatea. Or, ce înseamnă posteritatea
dacă nu recitirea, revizitarea, receptarea entuziastă a generațiilor recente?
Supranumit cu o expresie care mie
una îmi place foarte mult ,,spaima clasicilor’’, regizorul Radu Afrim se numără printre acei artişti care au harul
actualizării. În afara unor spectatori bigoţi, iertată-mi fie
ireverenţiozitatea, cred că oricine poate savura montările sale bogate,
caleidoscopice, postbaroce. În fapt, acestea nu sunt futuriste cum s-ar părea,
în ochii mei ele devin oglinda
realităţilor pe care le trăim.
După cum se arată încă de la
începutul spectacolului ne găsim în ,,Atena
anului 2012’’. În acest context, familia regală din textul shakespearian devine
o familie de noi îmbogăţiţi care practică ritualurile vieţii consumeriste: nu
se aşază la masă fără o sticlă babană de cola, se adresează unul altuia cu tot
dispreţul familial, nu pot înghiţi dacă plasma nu e setată pe fie chiar şi
patru canale de ştiri &seriale simultane.
Şi cum nimic nu este de neînlocuit
în era chirurgiei plastice şi a clonării,
aventurile magico-erotice nu se vor mai consuma în inima unei păduri seculare,
ci în clubul Forest. Tare, nu-i aşa? Că la o adică, dacă vrem să ştim cu e
într-o pădure adevărată ne e destul şi să facem un tur virtual... Sesizând perfect
îndepărtarea noastră de instinctele primare, de mediul care ne-a produs,
Forestul semnifică pădurea-simulacru, viața-simulacru. Aici în club, Dj-ul Puck
are în misiune să revitalizeze nişte figuranţi care nu mai ştiu ce să facă de
plictiseală şi deopotrivă să creeze încurcătura dintre cei patru binecunoscuţi îndrăgostiţi: Hermia, Helena,
Demetrius, Lysander.
În tot acest timp, ,,actorii ambulanţi’’, cei
care efectuează în textul original mise-en- abîme-ul, sunt zugravii şi
instalatorii dintr-o echipă de amenajări interioare. Ei se comportă ca nişte
actori de duzină din serialele comice tv sau de pe la stand-up cafe-uri. Până
la final, se metamorfozează în eroi bollywoodieni şi în protagonişti de karaoke sugerând pierderea
gustului publicului larg pentru spectacole veritabile.
Eufemistică ironie la adresa unei
societăţi contemporane bolnave de saturaţie, de post-spleen, de stări amorfe,
de vulgaritate, Visul unei nopţi de vară conceput
de Radu Afrim excelează prin
efectele scenice surprinzătoare. Ca şi în montările-i anterioare, Afrim
privilegiază scenografiile baroce, supraetajate, riguros compartimentate,
caledoscopice. Nicăieri ca la Radu Afrim scena de teatru nu-mi pare mai amplă
şi mai diversă. Un spectacol vizual fermecător,
făcut cu exces de imaginaţie şi în spiritul sfintei manii a detaliului.
Şi iarăşi: detractorii sau
pudicii par a fi fost revoltaţi de sugestia prizării de droguri ca şi de travestiul
Helenei. În ce priveşte personajul Helena, Afrim a avut o intuiţie de geniu să distribuie un
tânăr actor ce devine prin simpla sa apariţie sufletul spectacolului, adoratul
publicului. Şi când ne gândim că tot teatrul istoric s-a jucat în travesti mai
până prin secolul al XVIII-lea, mă tot întreb de unde atâta lipsă de imaginaţie
la cei care nu degustă histrionismul rafinat al actorului din rolul Helena, Andrei
Grigore Sava?
În fine, ar fi o mare eroare să
se considere că Radu Afrim incită gratuit la consumul de droguri. Ar fi o obtuzitate. Toţi cei care
se aprovizionează de la ,,farmacia din colţ'' cu anxiolitice ori cu…întăritoare mai
hard sau mai soft, mai bio sau mai alopate sper că au înţeles ce vreau să sugerez.
Termenul ,,drog'' trebuie luat aici cum grano salis, implicit ca o metaforă a stimulentelor de orice fel.
Cât despre posteritatea lui Afrim
nu mă tem să aştern vorbe mari. Regizorul acesta îmi aminteşte de scandalul
Hernani. La 1830, Hernani, drama lui Victor Hugo, a stârnit celebra bătaie dintre
spectatorii parizieni, cu toate acestea însă romantismul a triumfat. În
2012, montările de avangardă ale lui Afrim pot genera şi ele conflicte (interioare!!!) în spectatorii care
devin mai conştienţi de lumea imundă în
care le e dat să vieţuiască. Dar ca şi în cazul Hernani, emoţia spectacolului triumfă
şi un vânt al schimbării umflă cortinele teatrelor deja prea rigide.