Să iubești deja un oraș (un bărbat, o femeie, o carte, o  țară, o floare şamd...?) cu mult dinainte de prima întâlnire? Cam aşa simt eu pentru Istanbul.

Un lucru minunat pe Facebook este că i-am putut expedia un mesaj instant unui mare scriitor, Orhan Pamuk: ,,Vă mulţumesc pentru literatura pe care o scrieţi''. Am făcut un coup de foudre pentru biografia sa intitulată ,,Istanbul'' şi trebuia neapărat să i-o spun. În alt secol mi-ar fi fost cu neputinţă, nu-i aşa?

Mă bucur să-mi pot exprima opinia despre un erudit și talentat regizor: Mihai Măniuţiu http://www.observatorcultural.ro/Casa-Bernardei-Alba-sau-teroarea-puritatii*articleID_27858-articles_details.html

Oho, postarea asta o să mă coste. Ştiţi, uneori scriu ficţiune. Ar merita să perseverez?
(fragment dintr-un roman neterminat:)

,,Privilegiul

Am în pat un animal rar, mătăsos, uşor veninos. O aspidă frumoasă cu gust de mătrăgună: iubită des te omoară, în doze mici te încântă ca un drog vegetal.

Dezbrăcată, mi se dezvăluie încă şi mai frumoasă. Să mor în chinuri dac-are să afle ea asta vreodată! Finalmente, pentru unul ca mine, femeile atrăgătoare sunt de numai două soiuri. Cele intermediare nu mă interesează. Prima categorie de femei atrag privirea încă de pe stradă. Le poţi cântări stilul, fineţea, erotismul şi potenţialul de la o primă privire deja. Acestea de regulă după ce le dezbraci reconfirmă ce-ai văzut dintru început şi ce-ai presupus, nu oferă nimic mai mult  la nivel vizual sau, nu de puţine ori, obţii ceva mai puţin, ceva ce-ţi scăpase estimării iniţiale. A doua categorie, mai puţin frecventă trebuie s-o mărturisesc, le cuprinde pe femeile care dezbrăcate îţi dăruiesc o privelişte de care nu le-ai fi bănuit în stare.

Stau şi o contemplu. E ceva incipient, ceva nou care ameninţă să-mi tulbure echilibrul. Nu-mi vine să cred că fac asta. Cătălin ar hohoti să mă vadă în poziţia asta de adorator. Evident că nu va afla niciodată de incident. Pentru genul acesta de femei mă pregăteam de degustare abia după 30 de ani, mă temeam de complicaţii. De la treizeci de ani încolo presupun că bărbaţii ca mine deţin toate mostrele de chei  cu care să poată intra fără belele, fie şi prin efracţie, în sufletul sau în vaginul femeilor pe care le consideră a fi deosebite. Fie ele oricât de sofisticate. Sunt un colecţionar?

Câteodată, pe nepusă masă, mă străbate un frison în preajma ei. Nu, nu e frisonul acela binecunoscut care aduce după sine o erecţie ce se cere controlată. Şi atunci mă-ntreb: să-ţi fie frică de o femeie? Aproape că-mi vin să râd. Nu e frica aceea ca de ursul din pădure, ca de adversarul din ring, pe acelea le-am încercat nu o dată. E altceva fără nume, ca de pe o insulă scufundată. Are vreo 56 de kilograme şi încheieturi atât de fine. Cum să-ţi fie frică de salamandra asta frumossă care ar putea fi suprimată cu un singur braţ? 

Doarme pe burtă cu spatele dezvelit până la şoldurile rotunde. Atât de rotunde. E ca şi cum ar purta o rochie de seară decoltată adânc la spate. Pielea ei e nisipie ca de pe unele plaje de la Atlantic. Clar, fata asta-i eşuată în patul meu. E prima oară când o văd dormind. Am citit undeva că înainte de  ciclu femeile sunt mai somnoroase. Cred că asta e pricina acestui imprevizibil accident.  Gâtul ei mic, întors dinspre mine, o face să doarmă pe inimă. Culcată pe inimă. Părul castaniu, strălucitor ca la ciute se răsuceşte în sus într-un coc întortocheat ca o volbură. Aveam un coleg poet în liceu. Cred că acela cam aşa ar fi descris-o. Îmi vine s-o muşc de acolo de unde i se ridică şuviţele pe ceafă sau de la baza gâtului. Să-mi bag dinţii în ea aşa cum muşcă căţeii din palma stăpânului cu fereală, temându-se de gustul sângelui.

Cerceii ei mici de argint îmi par un model vechi. Presupun că au o taină, o poveste. Nu mă pricep la bijuterii muiereşti. Toate îmi par cam la fel, mai puţin dimensiunile şi caratele. Poţi cuantifica contul lui ,,taty’’ din bancă după cerceii unei  tinere femei pe care-o săruţi, ce să ne-ascundem după deget! Însă fata asta săracă, deşi bogată la trup şi la temperament, doarme ca o regină. Demnă ca o regină cerşetoare. Nasul ei m-a făcut s-o botez aşa. Se zice de unul sau de altul ,,are nas fin’’. Semn de nobleţe, nu? Aşa e ea, cu nasul drept şi elegant, cu respiraţie imperceptibilă, de statuie. O fi având ceva secret în genealogie. Însă buzele cărnoase reprezintă un teren cunoscut. Cel mai cunoscut, un teren sigur dacă vreţi, în orice caz asupra lor m-am concentrat cel mai mult. Nu doar pentru că le-am sărutat în exces şi trebuie spus împotriva voinţei mele câteodată (semn  de slăbiciune!). Mă concentrez la ele când îşi rosteşte vorbele cam meşteşugite, şi când zâmbeşte, şi când se bosumflă abia sesizabil. Dacă am s-o fac să-mi vorbească porcos în pat, cred că am să mi-o supun.

Dar ce îmi pune mai mari probleme sunt tocmai ochii ei. Fascinanţi ca ochii de aspidă, de vasiliscă. Ochi verzi de şerpoaică. Pare o femeie care de ani de zile  a construit un zid din cărămizi  de sticlă în jurul inimii ei. Să se pună la adăpost. Prin zidul cu pricina sentimentele se percep cam  distorsionat. Ai putea bănui că vrea să fie eliberată, de sine însăşi?, dar parcă poţi să ştii. De cele mai multe ori ochii  ei mă înfruntă. Cu seducţie. E o tehnică veche la femei, dar nu oricui îi reuşeşte. Tre’ să ai ochi şi tre’ să ai atitudine. Că a fost cândva o timidă se vede limpede din felul în care se uită uşor într-o parte pe sub gene când mă vede faţă în faţă. Gol. Privirea ei verde, o secundă, numai o secundă supusă şi ruşinată, se fixează compulsiv între coapsele mel. Nu poate îndura prea mult. Şi-o ridică şi mă fixează, combatantă. Pare să se urască o clipă pe sinte că mi  se oferă încă o dată, dar ştie că nu poate altfel. Demonul libidoului se luptă în ea cu îngerului sfielii şi răzbeşte inevitabil primul. Pleopele ei închise trădează aceast luptă intestină. Terenul subconştient beligerant se desenează pe pleopele ei adormite ca o hartă morală. E ca şi cum ar fi avut vreo străbunică târfă  a unui regiment şi o alta stareţă la o mănăstire franciscană… ambele fantome par s-o bântuie.

E dintre femeile ce nu pot fi citite complet nici atunci când dorm. Braţele  îndoite i se odihnesc sub sânii mijlocii cărnoşi. Lucru firesc, frecvent întâlnit la vârsta ei de douăzeci de ani, n-ar trebui să mă mire. Oare cum se vor transforma peste ani sânii ăştia? Par eterni. Natura lor neliniştită nu se îmblânzeşte numai atunci când o posed. Este singura împrejurare când pot s-o fac să devină ascultătoare.

Literatura aia inutilă, cea mai inutilă dintre arte probabil, a inventat sintagma de femeie fatală. Complicată, misterioasă, nesăţioasă, inteligenţă brici, stil, ambiţii secrete şi mult venin? Sau din ce naiba or fi alcătuite femeile fatale? Asta mică de aici pare să aibă ceva din hibridul pe care  l-am descris mai sus. Ba nu, femeia fatală e o făcătură a unor scriitori  insuficient de potenţi. Femeia  fatală este o femeie interesantă şi atât care n-a fost încă pusă la punct  de un bărbat adevărat. A dat peste nişte nevolnici care au idealizat-o şi care i-au dat putere. Nepermis de multă putere. S-a întors pe spate şi dă semne că ar vrea să se trezească din somnul ei fulgurant. Nu încă, îmi zic. Îmi aşez palma caldă pe pântecele ei. Se  supune unui somn încă şi mai adânc, zâmbind nevinovată.''

...Vreau să spun că ultimul său volum lecturat de mine este ,,Ochiul căprui al dragostei noastre''. Şi pentru că ţin o rubricuţă literară fără ifose şi pentru un public divers gen ,,de la vlădică la opincă'' mai multe puteţi afla de aici: http://glsa.ro/arad/cultural/74530-literatura-boema-rubrica-de-recomandari-de-lectura-cu-anca-giura-2.html

(Comentariu succint la cel mai complex și tonic spectacol din Festivalul Internațional de Teatru, Arad, 2012, sursa foto Irina Theodoru.)

Cred că putem cădea cu toții de acord că orice creator își dorește posteritatea. Or, ce înseamnă posteritatea dacă nu recitirea, revizitarea, receptarea entuziastă a generațiilor recente?

Supranumit cu o expresie care mie una îmi place foarte mult ,,spaima clasicilor’’, regizorul Radu Afrim se numără printre acei artişti care au harul actualizării. În afara unor spectatori bigoţi, iertată-mi fie ireverenţiozitatea, cred că oricine poate savura montările sale bogate, caleidoscopice, postbaroce. În fapt, acestea nu sunt futuriste cum s-ar părea, în ochii mei ele devin  oglinda realităţilor pe care le trăim.

După cum se arată încă de la începutul spectacolului ne găsim în  ,,Atena anului 2012’’. În acest context, familia regală din textul shakespearian devine o familie de noi îmbogăţiţi care practică ritualurile vieţii consumeriste: nu se aşază la masă fără o sticlă babană de cola, se adresează unul altuia cu tot dispreţul familial, nu pot înghiţi dacă plasma nu e setată pe fie chiar şi patru canale de ştiri &seriale simultane.

Şi cum nimic nu este de neînlocuit în era chirurgiei plastice şi  a clonării, aventurile magico-erotice nu se vor mai consuma în inima unei păduri seculare, ci în clubul Forest. Tare, nu-i aşa? Că la o adică, dacă vrem să ştim cu e într-o pădure adevărată ne e destul şi să facem un tur virtual... Sesizând perfect îndepărtarea noastră de instinctele primare, de mediul care ne-a produs, Forestul semnifică pădurea-simulacru, viața-simulacru. Aici în club, Dj-ul Puck are în misiune să revitalizeze nişte figuranţi care nu mai ştiu ce să facă de plictiseală şi deopotrivă să creeze încurcătura dintre cei patru binecunoscuţi îndrăgostiţi: Hermia, Helena, Demetrius, Lysander.

În tot acest timp, ,,actorii ambulanţi’’, cei care efectuează în textul original mise-en- abîme-ul, sunt zugravii şi instalatorii dintr-o echipă de amenajări interioare. Ei se comportă ca nişte actori de duzină din serialele comice tv sau de pe la stand-up cafe-uri. Până la final, se metamorfozează în eroi bollywoodieni şi  în protagonişti de karaoke sugerând pierderea gustului publicului larg pentru spectacole veritabile.

Eufemistică ironie la adresa unei societăţi contemporane bolnave de saturaţie, de post-spleen, de stări amorfe, de vulgaritate, Visul unei nopţi de vară  conceput  de Radu Afrim excelează prin  efectele scenice surprinzătoare. Ca şi în montările-i anterioare, Afrim privilegiază scenografiile baroce, supraetajate, riguros compartimentate, caledoscopice. Nicăieri ca la Radu Afrim scena de teatru nu-mi pare mai amplă şi mai diversă. Un spectacol vizual fermecător, făcut cu exces de imaginaţie şi în spiritul sfintei manii a detaliului.

Şi iarăşi: detractorii sau pudicii par a fi fost revoltaţi de sugestia prizării de droguri ca şi de travestiul Helenei. În ce priveşte personajul Helena, Afrim  a avut o intuiţie de geniu să distribuie un tânăr actor ce devine prin simpla sa apariţie sufletul spectacolului, adoratul publicului. Şi când ne gândim că tot teatrul istoric s-a jucat în travesti mai până prin secolul al XVIII-lea, mă tot întreb de unde atâta lipsă de imaginaţie la cei care nu degustă histrionismul rafinat al actorului din rolul Helena, Andrei Grigore Sava?

În fine, ar fi o mare eroare să se considere că Radu Afrim incită gratuit la consumul de droguri. Ar fi o obtuzitate. Toţi cei care se aprovizionează de la ,,farmacia din colţ'' cu anxiolitice ori cu…întăritoare mai hard sau mai soft, mai bio sau mai alopate sper că au înţeles ce vreau să sugerez. Termenul ,,drog'' trebuie luat aici cum grano salis, implicit ca o metaforă  a stimulentelor de orice fel.

Cât despre posteritatea lui Afrim nu mă tem să aştern vorbe mari. Regizorul acesta îmi aminteşte de scandalul Hernani. La 1830, Hernani, drama lui Victor Hugo, a stârnit celebra bătaie dintre spectatorii parizieni, cu toate acestea însă romantismul  a triumfat. În 2012, montările de avangardă ale lui Afrim pot genera şi ele conflicte (interioare!!!) în spectatorii care devin  mai conştienţi de lumea imundă în care le e dat să vieţuiască. Dar ca şi în cazul Hernani, emoţia spectacolului triumfă şi un vânt al schimbării umflă cortinele teatrelor deja prea rigide.