Archive for iulie 2014

Demonul amiezii, o anatomie a depresiei


scris de în ,

comentează primul



(Demonul amiezii, o anatomie a depresiei
De Andrew Solomon
Humanitas, 2014)


Un celebru medic rus, pe al său nume Anton Pavlovici Cehov, spunea cândva: ,,Dacă pentru o boală sunt prescrise multe leacuri, poţi fi sigur că boala n–are leac.’’ Dar poate speranţa rămâne un remediu în sine, mi-aş dori să adaug. Savurez necondiţionat cinismul rafinat al marilor creatori şi vă propun astăzi o lectură complexă şi greu de uitat pe tema depresiei. S-a dovedit că în ultimele două decenii, numărul celor care suferă de depresie majoră a crescut cu aproximativ patru procente pe plan mondial, cauzele acestui spor fiind evidente: pierderea sentimentului religios, haosul tehnologic, criza familială, diminuarea simţitoare a activităţii fizice etc.

Cu un titlu seducător, luat din filozofia Sfântului Casian, ,,Demonul amiezii’’ devine o carte- eveniment a psihiatriei şi a culturii, deopotrivă. Probabil nu întâmplător, prefaţa îi este scrisă de Mircea Cărtărescu, autorul romanului, nu-i aşa,… Orbitor. În ciuda excesului de… lumină, titlul prefeţei propune o sobrietate neliniştitoare şi justificată: De profundis. De la lumină la întuneric şi înapoi, cartea tristeţii pe care a scris-o cu trudă şi cu bună-credinţă Andrew Solomon reprezintă o încercare de a prinde între coperte un fenomen metamorfotic care marchează secolul XXI. Cu adevărat, depresia semnifică o explozie a sentimentelor până ce ele se fac praf şi par a nu mai putea fi reconstruite. Deopotrivă, un exces de cunoaştere, de punere în lumină a nonsensului existenţial poate conduce la depresie.

Nu există depresie, deşi numărul persoanelor depresive pe plan mondial creşte exponenţial, ci doar depresii, într-atât de diverse sunt cauzele, multe încă obscure. Psihiatrii rămân operativi şi expeditivi de felul lor şi vor afirma că se evidenţiază două  principalele surse de boală mintală: prea puţină serotonină sau o copilărie marcată de traume. Dar imaginaţi-vă paradoxul următor, cu care nu putem să nu fim de acord: ,,Depresia poate fi la fel de bine consecinţa faptului că ai avut parte de prea multe bucurii, ca şi a faptului că ai avut parte de prea multe orori. Există şi ceva care se poate numi stres postbucurie.’’ (p. 121)

În religia creştină, cei depresivi au fost cel mai adesea asimilaţi celor posedaţi, iar de aici s-a născut o întreagă (mică) mitologie a îngerilor şi a demonilor, înainte ca descoperirile din domeniul biochimiei să schimbe perspectiva. În depresie, te găseşti ca sub lumina terifiantă a unui soare negru, au arătat-o scriitorii şi filozofii, iar boala se manifestă ca un pustiu interior. ,,Sfântul Antonie, aflat în deşert, când a fost întrebat cum îi deosebeşte pe îngerii care vin umili la el de diavolii care vin sub înfăţişări strălucitoare, a spus că după felul în care te simţi după ce au plecat. Când te-ai despărţit de un înger, te simţi întărit de prezenţa lui, după ce a plecat un diavol simţi oroare. Suferinţa psihică e un înger umil care te lasă cu gânduri puternice, limpezi şi cu sentimentul propriei profunzimi. Depresia e un diavol care te lasă îngrozit.'' (p.22)

În fond, depresia lui Andrew Solomon a fost justificată şi de suicidul asistat al mamei bolnave de cancer ovarian. Împărţite riguros pe capitole, cele mai bine de şase sute de pagini ale volumului atestă o perspectivă multiplă asupra bolii. Cel mai neliniştitor devine capitolul despre sinucidere, tabu-ul care terifiază prin faptul că face inimaginabilul imaginabil. Drama sinuciderii ca act sadic complet rămâne drama supremă, o ştiau şi vechii grecii implicând-o în grandioasele lor tragedii. Din păcate, motivaţiile autosuprimării rămân obscure şi marchează prin culpabilizare istorii familiale.

Cel mai seducător capitol în ce mă priveşte a fost cel al istoriei depresiei, de la primii medici antici până în prezent. Modul cum ea interacţionează cu artele şi felul cum a ajuns brand cultural pentru romantici şi pentru simbolişti are o poveste cel puţin interesantă. Mulţi dintre marii creatori şi inventatori ai lumii au fost mari melancolici, la rându-le, prin urmare melancolia este, într-un fel atipic, un motor al evoluţiei umane. Aşa cum ar spune-o un artist, Andrew Solomon afirmă în cartea lui că a fi trist este o libertate la care nu ar renunţa niciodată. Tristeţea este un sentiment puternic ce poate fi transformat în altceva. Fără medicaţie, mulţi şi-au învins depresiile prin voinţă şi mândrie, dar dacă nu toţi sunt născuţi cu acestea în dotarea sufletului, atunci se poate şi altminteri.

Scrisă de un doctor în psihologie depresiv, cartea fascinează prin obiectivitate şi prin perspectiva deschisă asupra bolii. Depresia este o boală de o complexitate teribilă şi se maschează în diverse suferințe fizice, este furtivă și mai ales contaminează familiile atunci când oamenii se simt neputincioși să înțeleagă, să asimileze, să ajute depresivul. Privat de iubire, depresivul nu mai știe oferi iubire, sfârșește în neagră singurătate, maestru al înţepării cu acul al tuturor vestelor de salvare ce i se aruncă. Dincolo de toate, se poate trăi cu acest demon al nopţii şi al zilei, existând mai multe remedii inedite sau farmacologice, psihanalitice sau creative. În demersul său, autorul a inserat mărturii din infern ale unor oameni ce au traversat depresia sau care dorm cu ea în pat noapte de noapte. Veţi parcurge confesiuni teribile ale unor oameni care şi-au găsit propriile căi să–şi domesticească boala, fiindcă în depresie orice strategie care diminuează senzaţia de gol interior este validă, este corectă. Depresia ca punct nevralgic al iubirii realizează asociere cu teama, cu neputinţa, cu nostalgia pentru trecut şi proliferează într-un secol prin definiţie anxiogen, însă rămâne un demon exorcizabil, iar eu depun mărturie în acest sens prin cartea de faţă, deschizătoare de drumuri.
                                                                                                           

Axa Lupului


scris de în , , ,

comentează primul

,,Libertatea cere uneori preţul cărnii.’’(p.185) Opt luni de frig şi de foame, sălbăticie, singură­tate, rezistenţă, 6000 de kilometri. Un scriitor francez contemporan se depăşeşte pe sine, aducând un omagiu eroilor ne­cu­­noscuţi ai Gulagului sovietic: evadaţii. Pariul cu sine vizează ve­rificarea adevărului unei cărți autobiografice semnate de Sla­vo­­mir Rawicz cândva şi publicată prima oară în 1955 sub titlul The Long Walk. Sylvain Tesson ci­tise în adolescență această po­veste de viață a polonezului arestat de NKVD în 1939. Tânărul ofi­țer a fost deportat în Siberia, nu departe de Iakutsk, iar de aici se pare că reuşeşte să evadeze îm­preună cu alți șase deținuți. Pe du­rata unui an de suferință, mărşă­luind prin sălbăticie, au străbătut aproape 6500 de kilometri prin Siberia, Mongolia, Desertul Gobi, Tibet, traversând Himala­ya, iar patru dintre ei reușesc să ajun­gă în India. În ciuda intensităţii emoţionale a poveştii, ne este imposibil să nu ne întrebăm dacă limitele biologice ale corpului ome­nesc permit o asemenea ie­şire din sine.

,,(…) se vorbeşte de 17 până la 20 de milioane de prizonieri care populau gulagurile la mijlocul secolului XX’’(p. 210), dar despre foarte puţini se ştie c-ar fi eva­dat. Nu există certitudini cu pri­vire la numărul celor care au re­ușit asemenea evadări supraome­nești din lagărele sovietice. Însă dorinţa de libertate și fascinația evadării ca soluție la totalitarism și la tortură nu trebuie să fie niciodată afectate de lipsa do­ve­zilor, arată autorul francez. Li­te­ratura marilor evadări și a ma­ri­lor evadați, de oricare fel ar fi ei, întreține speranța și progresul spi­ritual al omenirii, corectarea ne­dreptăţilor şi curajul.

Dacă Sylvain Tesson îşi pune întrebări asupra adevărului (rela­ti­vizat!) aşternut pe hârtie de Ra­wicz, noi, în calitate de cititori ai săi, ne vom întreba: oare câtă do­rinţă de necunoscut şi de risc şi-a asumat călătorul francez? Cu si­gu­ranţă nu puţină, mai ales că el caută un sens, nu doar adrenalină, în călătoria lui dublă: una ki­lo­metrică, exterioară, şi alta executată spre sine însuşi. Poate că existenţa fiecărui individ semnifică o Siberie cu dublu înţeles: “S­iberia e deseori numită ,,pământ al deportării”, dar la aceasta ar trebui să mai adăugăm, fără să gre­şim, şi sintagma “pământ al li­bertăţii” în sensul în care aici to­tul, dar mai ales imposibilul, se poa­te întâmpla.’’(p.210)
 

Nu am fost niciodată cititoare de Jules Verne, deşi i-am recunoscut necondiţionat geniul aces­tui autor francez fascinant. Aşa că atunci când am aflat că un alt francez excentric s-a apucat să străbată Rusia, Tibetul şi China per pedes m-am gândit că jurnalul acestei aventuri poate deveni redundant. Se-nţelege că nici pe Sadoveanu nu l-am iubit, cu ale sale monumentale descrieri, atât de picturale. Invocam prin ur­ma­re motivul că o carte cu un singur personaj străbătând prin pustiu nu putea să fie decât monotonă, fiecare zi relatată semănând celei precedente. Plecam de la două ipo­teze eronate ca după trei pa­gini să constat că, într-o excelentă traducere, mă întâlneam cu un jur­nalist inteligent şi subtil, um­blat la o temeinică şcoală de stilis­tică literară. Fraza lui Sylvain Te­sson este puternică, masculină, emoţionantă şi ironică în doze perfect cumpănite, detaliu ca­re m-a fermecat definitiv. Per­so­naj al propriei cărţi, abia când expediţia se încheie, îşi permite să se simtă obosit, iar acest element nu este lipsit de conotaţie. ,,Simt cum mă cuprinde o mare sfârşeală. Pentru prima dată, îmi doresc să mă întorc acasă. Am ajuns la capătul drumului.’’(p. 205) Iată cum sensul unei mari călătorii rămâne tocmai închiderea unei bucle spre sine însuşi, în­truchipând ,,întoarcerea acasă’’, această condiţie elementară a fe­ri­cirii, atâta cât ne este cea din ur­­mă accesibilă.

Din vina ta


scris de

comentează primul

În atenția cântărețului Alex Velea: vă rog să protejați articolul enclitic în limba română, el fiind mai nou un animal pe cale de dispariție. Nu fiți ca restul, treceți testul! :)

Mic dejun de Jacques Prevert


scris de în ,

un comentariu

Franceza, această limbă pe care am uitat, poate, s-o iubim.


El şi-a pus cafeaua
În ceaşcă
A adăugat lapte
În ceaşca de cafea
A pus zahăr
În cafeaua cu lapte
Cu linguriţa
A amestecat
A băut cafeaua cu lapte
A așezat la loc ceaşca
Fără să-mi vorbească
Și-a aprins o ţigară
A făcut nori
Din fum
A pus scrumul
În scrumieră
Fără să-mi vorbească
Fără să mă privească
S-a ridicat
Şi-a pus
Pălăria pe cap
Şi-a pus
Pardesiul de ploaie
Pentru că ploua
Şi a ieşit
În ploaie
Fără să-mi vorbească
Fără să mă privească
Iar eu mi-am rezemat
Capul în palme
Şi-am plâns.

De la Marea Moartă la Marea Artă


scris de în , , ,

comentează primul

Iată un poem care îmi taie respirația, închinat feminității, acea forță care lasă bărbații perplecși. De Ovidiu Nimigean. Nec plus ultra.

Peter Pan se întoarce

când apari
se deschid toate uşile
şi toate ferestrele
din oraşul fără ieşire la mare
miroase a iod
a alge
a femei pudrate de sare

îmi place la tine
că eşti inteligentă fără a spune un cuvânt
deşi sporovăi vrute şi nevrute
despre poţiuni de slăbit despre parfumuri
despre rochii la prima piruetă descusute

încerc să citesc
mut de uimire
hieroglifele ce ţi se citesc în privire
literele atât de ciudat
ce fulgeră când îţi dai părul pe spate
alfabetul dintr-o dată sonor
când scapi prin crăpătura fustei un picior
arămiu până sus la coapsa rotundă
apărată de bikinii cu fundă

amestecate-n transparenţa pielii
surate din Coran şi Evanghelii
desfid cu graţie şi graţii
ciocnirea de civilizaţii

arcanele lui Hohenheim
le descifrez şi le îngaim
în limba proaspătă şi veche
ce te-a atins după ureche

găsesc în nonşalanţa-ţi de codană
un rezumat la mistica renană

legănarea ta mă poartă
de  la Marea Moartă 
la Marea Artă
de la Qumram la Lull
o manuscrisul rochiei de tul
fîţîiala ta vie
cuprinde o doxologie
care mă-nvaţă spontan
cum să devin din taliban
uşor ca însuşi Peter Pan.